Războiul nevăzut (I)

monk11

Când Harul lui Dumnezeu se află în sufletul omului, se depărtează şi îndrăzneala şi gândurile, toate pleacă. Iar omul devine blând, plăcut, smerit, pentru că Însuşi Hristos este „blând şi smerit cu inima”(Matei 11, 29). Îl vezi pe om vesel, îngăduitor, răbdător, pentru că viaţa pe care am ales-o este să facem nu numai răbdare, ci foarte, foarte multă răbdare. Patimile şi neajunsurile sunt sădite în sângele nostru, cresc odată cu sângele nostru, şi dacă nu ne nevoim să războim fiecare patimă, este firesc să nu aflăm pace în sufletul nostru. De multe ori vedeţi un om că atunci când discută, îndată se mânie, se ceartă şi nu primeşte nici un cuvânt. Fiecare patimă care se răsădeşte, se întinde şi ne cuprinde sufletul, dacă noi nu apucăm să o dezrădăcinăm.

De aceea fiecare om trebuie să aibă în buzunarul său şi o „svană”. Ştiţi ce este svana? Este un cuţit cu o curbură pentru scos buruieni. Pentru a le înţelege pe toate acestea, trebuie ca mai întâi să cunoaştem ce sunt patimile, de unde încep şi care ne războieşte mai mult. Trebuie să avem acest cuţit ca, de îndată ce se înrădăcinează vreo patimă, indată s-o dezrădăcinăm, ca să nu prindă rădăcină, căci de va prinde o mică rădăcină, intră adânc în pământ şi nu-l poţi dezrădăcina. Tot astfel se întîmplă şi cu patimile. Când ne lenevim şi nu le războim, devin ca pirul în sufletul nostru şi nu ne lasă să vedem lumina Harului, lumina Dumnezeirii înlăuntrul sufletului nostru; nu ne lasă să vedem cum se mişcă inima, de ce anume este mişcată, ce ne războieşte.

Ne războieşte mânia? Dezrădăcinare. Ne războiesc gândurile necurate? Dezrădăcinare. Ne războieşte pizma, invidia, răutatea? Dezrădăcinare. Când dezrădăcinăm fiecare patimă, Dumnezeu va fi în inima noastră.

Multe monahii îmi spun că au simţit Harul lui Dumnezeu în sufletul lor şi că, atunci când le cercetează, vine foarte uşor. Dar să luăm aminte foarte mult la asprime, fie cea lăuntrică, fie cea exterioară, deoarece ea alungă Harul.

Omul care are Harul lui Dumnezeu în inima sa, are o sensibilitate şi se teme chiar şi să închidă uşa, spunând „să nu trântesc uşa”, ca să nu facă zgomot şi să-l deranjeze pe cel care ar trece pe acolo. Pentru că înlăuntrul său este Hristos şi sufletul nu vrea tulburare, râsete, vorbire deşartă, discuţii. Ci vrea să comunice neîncetat cu Dumnezeu cu Dumnezeu, să rostească Rugăciunea. Vrea să afle un loc întunecos, izolat, să meargă acolo şi să plângă, să spună două cuvinte lui Hristos, să-L îmbrăţişeze, să-L sărute şi să-I adreseze cuvinte care nu se pot exprima. Astfel de cuvinte nu le poate cuprinde mintea şi te întrebi: „Eu am spus aceste cuvinte? Acestea nu sunt ale mele”.

Sunt cuvintele lui Dumnezeu care vin în sufletul omului!

Harul lui Dumnezeu este foarte subţire, aşa cum este firul pânzei de păianjen. Atunci când vine în sufletul omului îl face neînfricat în ispite, puternic în a război patimile şi neputinţele, viteaz în tugăciune – exploatează până şi secundele, ca să se roage – râvnitor în împlinirea îndatoririlor sale şi receptiv la fineţea Harului. Caută să nu trântească uşa, să nu facă zgomot în timpul mersului, să nu coboare scările alergând şi să nu-l tulbure pe aproapele său. Vorba care-i iese din gură să fie atât de înceată, încât să nu-l deranjeze pe cel de lângă el. Şi aceasta pentru că, simţind măreţia din sufletul său, va căuta să se poarte şi în afară cu bună cuviinţă. Dar atunci când i se îngroaşă omului cugetarea din pricina vorbelor şi discuţiilor de prisos şi a purtării necuviincioase, nu poate simţi această sensibilitate şi nobleţe.

Ce lucru frumos este să spui: „Ia să fac socoteala, să văd pe cine am mâhnit cu purtarea mea, cu apucăturile mele, cu gesturile mele, fie ale feţei, fie ale mâinii”. Dumnezeu le vede pe toate acestea, şi mâna cum o mişti, şi capul cum îl clatini, şi strâmbătura pe care o faci. De multe ori cu o strâmbătură pe care o facem altuia se săvârşeşte osândire şi omul nu se foloseşte sufleteşte, iar în inima sa simte tulburare.

De aceea sufletul omului duhovnicesc se face precum cristalul, lucru pe care mintea sa nu-l poate înţelege. Aşa cum apa cristalină curge liniştit şi frumos şi spunem: „Ce frumoasă este această apă cristalină care curge!”, tot astfel este şi sufletul omului. Şi ce frumos curge apa cristalină, liniştit şi plăcut! Vezi şi unele ape atât de năvalnice, încât te cuprinde frica şi spui: „Ce ape năvalnice!”.

Sfinţii Părinţi fac comparaţie între cei Trei Mari Ierarhi. Pe Sfântul Vasilie cel Mare îl prezintă ca pe un râu ce curge năvalnic. Pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu îl prezintă ca pe un râu care curge normal, nici repede, nici încet. Iar pe Sfântul Ioan Gură de Aur îl aseamănă cu râul care curge liniştit, încet şi plăcut, care te răcoreşte, încât ai sta şi l-ai mângâia, dacă ar fi cu putinţă. Desigur, aceasta o spuneau despre teologia lor şi despre modul de prezentare a învăţăturii lor.

(Maica Stareţă Macrina Vassopoulos – Cuvinte de Folos, 2015)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s