Războiul nevăzut (II)

Despre rugăciune

Acolo unde îţi duci mintea (adică la voia lui Dumnezeu), acolo te duce şi Dumnezeu. Când ne aflăm într-o mâhnire, într-o încercare, să luăm sufletul nostru de mânuţă, ca e un copilaş, şi să-l ducem când în Rai, când în iad, când la Ierusalim. Iar de acolo Hristos îl va duce la Ierusalimul cel de Sus, unde se va odihni şi nu va vedea lucruri pământeşti, ci cereşti. Să-L vezi pe Hristos cum te ia de mână şi-ţi spune uneori cuvinte părinteşti, iar alteori cuvinte potrivite Mirelui!

Când Îl iubeşte cineva pe Dumnezeu, un “Doamne miluieşte” sau două cuvinte de rugăciune de-I va spune, Dumnezeu le va mări atât de mult înlăuntrul său, încât sufletul se pierde în măreţiile lui Dumnezeu şi în dumnezeiasca fericire. Însă trebuie să batem foarte puternic la uşa Sa, nu cu sfială, ca să ne deschidă şi să ne primească înăuntru ca să ne desfătăm. Gândiţi-vă la bucuria şi la veselia Sa! Se subţiază sufletul, îl face atât de sensibil, atât de frumos, încât vrea să se poarte numai cu dragoste, cu bunătate şi cu blândeţe. Şi toate acestea sunt darurile Lui. Ceea ce vrea El este să-I dăm mintea noastră, inima noastră, să-L îmbrăţişăm şi să-L sărutăm. De aceea Părinţii umpleau pustia cu tânguiri şi viaţa lor era o măreţie, un rai.

Într-o zi am plâns şi am cerut să aflu cum să mă rog. Iar în acea noapte am văzut un tânăr îmbrăcat în alb, care mi-a spus: “Când omul Îl va iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, atunci acela îşi va ridica mâinile sale la înălţime atunci când se roagă. Când sufletul are smerenie şi dragostea lui Dumnezeu este măsurată, atunci îşi încrucişează mâinile şi-şi pleacă capul. Iar când vin patimile şi omul simte adânca smerenie, atunci îşi pune mâinile la spate”.

Apoi acel purtător de lumină a îngenuncheat şi plângea, ca şi cum ar fi îmbrăţişat picioarele lui Hristos, aşa cum facem şi noi când îmbrăţişăm picioarele cuiva şi plângem. Când omul se roagă în acest chip, se vede pe sine ca pe un vierme, ca un nimic, şi sufletul simte o nespusă bucurie şi veselie. A doua zi când am mers să mă rog, am stat trei ceasuri în picioare, nemişcată, şi din ochi îmi curgeau lacrimi fără să se oprească. Mi s-a părut că a trecut numai un minut, nu mi-am dat seama cum a trecut vremea. La sfârşit am simţit atâta odihnă şi uşurare, ca şi cum aş fi făcut băi. Rugăciunea dă multă bucurie, multă veselie, multă uşurare. La ispitele mari Dumnezeu dă şi multă binecuvântare. Să luăm aminte foarte mult la rugăciune, pentru că este un rai pământesc care mângâie şi luminează sufletul.

Tot ceea ce pătimim, pătimim din pricina leneviei şi a gurii noastre. Ascultarea curăţă şi luminează sufletul. El se înalţă la Cer şi se bucură de desfătarea duhovnicească ce provine din ascultarea duhovnicească. Însă noi, fiindcă nu ne-am lăsat voia proprie, “eul” nostru, ne lipsim de toate acestea, deşi Dumnezeu vrea să ni le dăruiască. Deşi am putea dobândi sălăşluire în ceata Îngerilor şi a Sfinţilor, în sânul lui Avraam, noi însă le vom vedea de departe, pentru că nu am depus puţină osteneală, puţină smerenie, puţină ascultare şi puţină rugăciune.

(Maica Stareţă Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s