Sufletul omului, ce mare necunoscuta!

Făptura sculpatată de mâinile subțiri ale tuturor rătăcirilor, omul cetății noastre caută sensuri acolo unde au secat toate luminile. Sensibilitatea sa pentru luccrurile mărunte și ușurința cu care trece peste cele de mare însemnătate ne arată cât de tulburată este ființa.

Sufletul tău se frânge sub povara durerilor din răscruci, gândul tău aleargă pe căile cerului deschis ca o minune și oamenii ”societăților distinse” te săgetează ironic și te disprețuiesc că ai călcat regulile etichetei.

Omult cetății cunoaște, respectă și poartă grijă obositoare tuturor rânduielilor sociale, tuturor moravurilor și formelor inutile, pentru el bunele moravuri alcătuiesc bunul suprem. Iată aici o problemă de existență: ești om cât știi să te porți în societate, nu cât cuprins lăuntric ai. Câtă durere și încruntare, câtă tristețe și deznădejde trage după sine o greșeală, făcută în felul comun al satului, al convorbirilor sau al ospețelor. Sufletul se cheltuie năpraznic ca după o pierdere ireparabilă.

Vlad Dumitrescu Photography

Furtul, nedreptatea, crima, alungarea bunului Dumnezeu, semănate zilnic în urma pașilor și bătute adânc în metalul vieții sunt lucruri de nimic în ochii acsetui om. Își întoarce privirea rătăcită către forme reci și gângavul ton al ușuratecului său fel rătăcit și întors.

Omul pentru om e marea necunoscută; omul și destinul său aparțin reciproc fără putință de trecere în altă sferă de existență. Cele mai adânci, mai proprii și mai autentice experiențe interioare rămân pentru alții în întregime și definitiv necunoscute; pe de o parte că nu pot fi exprimate, iar pe de alta pentru că cel de lângă noi, chiar fratele bun, nu poate merge în depășirea de sine până la identificarea cu ființa și destinul altuia.

Neputința de pătrundere în ființa celuilalt, neînțelegerea între om și om face ca fiecare dintre noi să existe ca într-un univers închis. Aici stă un izvor al dramei omenești, un izvor neîncetat de suferință.

Zadarnic așteptăm să cadă o rază de lumină din ochii celor cu care conviețuim, zadarnic așteptăm pentru că fiecare din ei duce poveri fără de număr, închiși în orizontul lor.

O reparație a vieții tragice a omului o aduce dragostea, dragostea care face necuprinsul cuprins.

Ortodoxia noastră e mare și tămăduitoare pentru că pune această virtute în centrul lumii și al vieții.

Omul poate învinge pe calea ei drumul aspru și trist al singurătății, poate atinge pajiștile luminii și contemplației, poate culege florile rare ale dumnezeirii deschizând ființei noastre tot ceea ce până acum nu-i era dat să cuprindă.

Omul se naște și trăiește laolaltă cu semenii săi, dar crește și se mântuiește dincolo de obșteasca viețuire, în transcendență.

(Ernest Bernea – Îndemn la simplitate)