Teologul şi profesorul Constantin Coman, care slujeşte la Biserica „Sfinţii Voievozi“, apreciază „cunoaşterea ce porneşte de la simţuri şi se împlineşte la nivelul cel mai intim şi adânc al persoanei, al inimii sau al duhului“.

La mijlocul lunii decembrie, la Institutul Cervantes din Bucureşti, invitatul lui Horia-Roman Patapievici, la dialogul „Înapoi la argument”,  a fost  părintele Constantin Coman, profesor şi preot la Biserica „Sfinţii Voievozi“ din Bucureşti.  Dezbaterea a avut tema ”Creştinism, simţuri şi Cartea simţurilor“, pornind de la volumul coordonat de Dan C. Mihăilescu la Editura Humanitas.

”Ştiţi care este textul care îmi place în chip aparte în Cartea simţurilor? Textul părintelui profesor Constantin Coman, Despre vederea lui Dumnezeu sau Despre simţirea înţelegătoare – o însumare a erudiţiei teologale din România de azi”, a apreciat criticul literar Dan C. Mihăilescu.

Preotul Constantin Coman a obţinut un doctorat în teologie la Universitatea din Atena şi este profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian“, din cadrul Universităţii Bucureşti.   Fin cunoscător de limba greacă veche, dar şi de neogreacă, Părintele Coman a tradus , alături de o echipă de colegi mai tineri de la facultate, Noul Testament, care va apărea în ediţie bilingvă la Mănăstirea Vatoped de la Sfântul Munte, dar şi Patericul Mare, aflat în curs de apariţie. Este şi consilier  la Editura Bizantină din Bucureşti, unde a şi publicat mai multe cărţi dintre care amintim „Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor“ şi „Între iluzia împlinirii şi certitudinea eşecului“.

„Adevărul”: Există o cunoaştere prin simţuri? Cum aţi defini-o?

Constantin Coman: În spaţiul teologiei răsăritene se operează cu un principiu gnoseologic unanim acceptat, anume acela conform căruia „adevărul nu este în cuvinte, ci în lucruri“. Acesta este completat de un al doilea principiu, care decurge din primul: „oricât de complet şi reuşit ar fi discursul sau descrierea lucrurilor, acestea nu pot epuiza şi, deci, nu se pot substitui lucrului în sine“.  În consecinţă, cunoaşterea presupune contactul cu lucrul/realitatea de cunoscut, realizat evident prin simţuri. Limba română face distincţie între  „a şti şi a cunoaşte“, între „ştiinţă şi cunoştinţă“. A şti înseamnă a avea informaţii despre cineva sau despre ceva, gradul de ştiinţă crescând pe măsura creşterii volumului de informaţii, în timp ce a cunoaşte presupune cu necesitate experienţa nemijlocită a persoanei sau lucrului de cunoscut. Spunem despre cineva că îl cunoaştem doar în situaţia în care cel puţin l-am văzut. Cunoaşterea sau cunoştinţa are şi ea grade diferite, în funcţie de calitatea sau intensitatea contactului nostru cu persoana sau lucrul respectiv. Ştiinţa este acumulată prin minte. Cunoaşterea se realizează prin simţuri, se acumulează la nivelul simţirii şi este un eveniment complex ce implică faptul împărtăşirii, al participării. Între cunoscător şi cunoscut se produce o relaţie directă prin intermediul căreia se realizează un transfer reciproc de energie, de duh. Măsura cea mai înaltă de cunoaştere se realizează în spaţiul unei relaţii de iubire, în care împărtăşirea reciprocă atinge cel mai înalt grad.  Centrul cunoaşterii este inima, după cum ne confirmă experienţa însăşi a lucrurilor. Nu poţi progresa în cunoaşterea cuiva pe care-l dispreţuieşti sau îl urăşti.

Starea de duşmănie sau de mânie viciază actul de cunoaştere şi de înţelegere a realităţii. Mânia orbeşte, spune şi poporul. Relaţia nu poate demara decât dacă există minimală încredere, credinţă. Evagrie Ponticul spune un lucru care recapitulează întreaga gnoseologie creştină: „Credinţa este începutul iubiri, iar sfârşitul/capătul/deplinătatea iubirii este cunoaşterea lui Dumnezeu!“.

Dacă se merge cu gândul şi cu inima până la capăt, orice act de cunoaştere reală, la orice nivel ar începe el, dacă este serios, consistent şi consecvent, va duce pe om la Dumnezeu, chiar dacă pleacă de la cunoaşterea celei mai neînsemnate făpturi. Cunoaştere adevărată nu există decât între subiecţi personali,  între oameni întreolaltă şi între oameni şi Dumnezeu. Restul universului creat pare a-şi avea rostul sau raţiunea ultimă de a fi în spaţiul relaţiei de iubire dintre oameni şi dintre oameni şi Dumnezeu. Pentru oamenii credincioşi lumea este darul iubirii Creatorului către oameni şi folosirea ei pozitivă de către oameni nu poate fi decât tot în slujba iubirii dintre oameni şi dintre oameni şi Dumnezeu!

De aceea cunoaşterea porneşte de la simţuri şi se împlineşte la nivelul cel mai intim şi adânc al persoanei, care este inima sau duhul ei.

Cunoaşterea deplină echivalează cu împărtăşirea deplină, cu experienţa plenară a celui cunoscut. Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despre interioritate reciprocă, adică cei doi îşi devin interiori unul altuia, evident la nivelul duhului lor, al energiei lor personale. Cine iubeşte cu adevărat doreşte să se împărtăşească de chipul celui drag, de cuvintele lui, de mirosul lui, de trupul lui, de gustul lui. De fapt, doreşte să se împărtăşească de persoana iubită la propriu, care este prezentă în chip, în cuvinte, în trup, în miros etc. Lucrul acesta îl putem proba şi confirma fiecare dintre noi, în temeiul propriei experienţe. Să spunem că trupul este cea mai senzorială prezenţă a celuilalt. Nu ne este suficientă împărtăşirea de trup, atingerea de trup sau chiar unirea trupească. Avem nevoie ca în trup să ni se împărtăşească, cu voie liberă şi dragostea, cel pe care-l iubim. 

Cum aţi raporta cunoaşterea senzoriala la cea ştiinţifică? Cum e învinsă raţionalitatea de senzorialitate?

Nu ştiu dacă mă pricep să fac bine această distincţie şi nici nu ştiu dacă cele două trebuie în mod necesar puse în tensiune. Am impresia că în cele de mai sus ar putea fi cuprins şi răspunsul la această întrebare. Mi se pare firesc ca ştiinţa să conducă la cunoştinţă, să determine la relaţie, la cunoaştere prin întâlnire, prin contact, prin împărtăşire. În cele din urmă, cunoaşterea unui lucru presupune cunoaşterea raţiunii lui ultime de a fi. Cunoaşterea ştiinţifică suferă de multe ori datorită faptului că se opreşte cu investigaţia la lucrul în sine şi nu-l aşază în întregul din care face parte. O elementară observaţie ne confirmă că toate componentele lumii noastre nu-şi au raţiunea de a fi în ele însele, ci în afara lor. Omul însuşi nu-şi are raţiunea de a fi în sine şi nu se împlineşte închizându-se în sine şi  alimentându-se egoist, pentru propria satisfacţie. Auto-satisfacţia este cea mai gravă perversiune a firii umane, tocmai pentru că afectează raţiunea ultimă de a fi a firii umane înseşi. Ei bine, există o raţionalitate coerentă a întregii creaţii, a fiecărei componente în parte şi a creaţiei în ansamblul ei.

Noi, cei credincioşi – oricât de puţin credincioşi am fi – credem că raţionalitatea lumii se recapitulează şi se oglindeşte în relaţia de dragoste dintre oameni întreolaltă şi dintre oameni şi Dumnezeu. Universul creat, luat în parte şi în întregime, îşi află sensul şi raţiunea ultimă de a fi – prin urmare se oferă cunoaşterii ştiinţifice –  în spaţiul relaţiei dintre oameni şi dintre oameni şi Dumnezeu. Dacă îl excludem pe Dumnezeu din ecuaţie, lucrurile diferă substanţial şi se complică foarte mult.  

De ce suntem copleşiţi de simţuri? Cum le putem controla? Care e simţul care ne trage cel mai jos din planul spiritual? Ce poate fi mai rău decât lăcomia pântecelui?

Nu simţurile ne copleşesc, ci înclinaţiile noastre nefireşti, patimile noastre, duhurile care ne domină, gândurile nestăpânite. Lucrurile sunt uşor verificabile la nivelul propriei noastre experienţe. Simţurile, ca şi toate mecanismele psiho-somatice ale omului sunt sub comanda subiectului personal, a persoanei concrete pe care o întrupează. Persoana are comanda asupra simţurilor şi asupra mecanismelor ce prelucrează informaţiile furnizate de simţuri. Nu creierul gândeşte, ci eu, spunea un filosof francez, ilustrând un adevăr ce ţine de bunul simţ. Dacă le stăpâneşte şi le foloseşte conform raţiunii lor va beneficia de o relaţie funcţională şi folositoare cu exteriorul. Dacă nu va fi vigilent şi va ceda controlul, va abdica de la darul stăpânirii de sine, atunci funcţionarea acestui complex mecanism care este omul se va tulbura grav. Sfântul Apostol Pavel afirmă undeva că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutăţii… (Efeseni 6,12).

Nu simţul gustului, nu pântecele sunt de vină pentru lăcomia pântecelui, ci duhul lăcomiei care se instalează în noi, din pricina absenţei noastre de la cârma propriului organism. Părinţii Bisericii vorbesc, în consecinţă, despre duhul lăcomiei, duhul curviei, duhul trândăviei, duhul slavei deşarte, duhul trufiei etc.

Acestea sunt nişte stări dominante, care se instalează uneori fără drept de apel în noi şi care ne uzurpă dreptul suveran de stăpânire a sinelui.  Simţul văzului ne poate deschide şi cel mai minunat univers al contemplării frumuseţilor acestei lumi, dar ne poate deschide şi întreţine şi cele mai de jos şi urâcioase pofte. Nu simţurile sau organele sau mecanismele noastre trupeşti şi sufleteşti ne conduc viaţa, bine sau rău, ci fiecare dintre noi sau duhurile care se instalează în noi din pricina lipsei de vigilenţă, de trezvie şi de voinţă. Cât priveşte ultima întrebarea, mai rea decât lăcomia pântecelui este trufia minţii!

Cum situaţi sexualitatea pe harta simţurilor si in ce mod erosul poate fi thanatos, având o deschidere dincolo de simţuri?

Sexualitatea nu este un simţ, ci este un instinct primar, fundamental, care se lucrează inclusiv prin simţuri. Percepţia sexualităţii, mai ales sub presiunea nemiloasă a industriei pornografice este una aproape exclusiv negativă. Să nu uităm însă că instinctul, oricare ar fi el, este aşezat în firea omului cu un rost pozitiv. Dacă funcţionează conform raţiunii lui de a fi, atunci el contribuie la aşezarea omului în fire şi, deci, la împlinirea lui. Dacă, însă, deviază sau se încadrează sub limitele raţiunii lui de a fi, atunci contribuie la pervertirea sau alterarea firii şi la decadenţa persoanei umane. Omul nu se inventează pe sine. El beneficiază de o existenţă dată. Este dator să cunoască funcţionarea firească a mecanismelor care întreţin viaţa, existenţa personală şi conştientă. În timpurile din urmă, omul pare să ignore acest adevăr elementar şi accesibil celei mai simple minţi şi violentează firea în direcţii dintre cele mai perverse. Ar trebui să ştie că ignorarea şi violentare firii conduce la degradarea ei, la nefericirea şi neîmplinirea subiectului personal sau ipostasului posesor. Instinctul de reproducere este unul dintre cele mai puternice şi îl face pe om foarte vulnerabil. El este un dar mare care stă la temelia perpetuării neamului omenesc şi  a iubirii dintre bărbat şi femeie. El se poate degrada şi acest lucru se întâmplă cânt persoana umană nu-şi este stăpână şi nu controlează frânele acestui mecanism. În care caz se poate instala nesăţiosul duh al desfrânării, care poate coborî existenţa umană – inclusiv cea senzorială – la cele mai decadente forme.    

În textul dumneavoastră din carte, îl citaţi pe Calist Patriarhul: „Iar ochii mintii sunt deschizătura inimii prin credinţa“. Cum poate fi adusă mintea in inima? Cum ni se relevă credinţa prin simţuri?

Părintele Stăniloae comentează într-un discurs elaborat afirmaţia Sfântului Calist. Credinţa ne deschide inima. Credinţa este o mişcare interioară, voită, a sufletului omului spre cineva. Ochii minţii reprezintă capacitatea omului de a vedea sensul, rostul lucrurilor, de a înţelege realitatea.  Încrederea în cineva ne face să ne deschidem porţile sufletului pentru acel cineva. Neîncrederea, suspiciunea ne face să ne închidem. Reamintesc, cuvântul lui Evagrie: Credinţa este începutul iubirii… Cât priveşte marea tema a unirii minţii cu inima, ar fi necesar mult spaţiu pentru dezvoltarea ei. În acest context, aş spune numai că funcţionarea izolată şi autonomă a minţii este cu totul nefirească şi amăgitoare şi devine sursa multor neajunsuri şi drame umane, personale sau colective. Omul ar trebui să funcţioneze unitar şi să se recapituleze pe sine la nivelul duhului sau al conştiinţei de sine. „Omul este beneficiarul resurselor divine”  

Cum poate fi deschisă inima spre credinţă? Ce ne salvează de împietrirea inimii?

La împietrirea inimii conduce aşezarea şi blocarea omului în logica egoistă. Să trăiesc eu pentru mine, să fac totul pentru mine. Închiderea în sine este sinucigaşă. Logia iubirii, singura care descifrează mulţumitor taina existenţei, ne spune că omul trebuie să se dăruiască, el şi toate lucrurile lui, să se consume pe sine hrănindu-l pe celălalt, nu să-l consume pe celălalt hrănindu-se pe sine. Inima poate fi deschisă spre credinţă aşezându-ne cu hotărâre în sensul evident al existenţei, recapitulat în cele două porunci: „Să iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Esenţial pentru a face aceasta este articularea voinţei. Spune un cuvânt din Pateric că singurul lucru pe care-l aşteaptă Dumnezeu de la om este să vrea. Credinţa nu este o mişcare a minţii spre ceva, ci spre cineva. Şi cel mai important lucru este ca omul să nu uite că este beneficiarul nu numai al resurselor şi capacităţile firii sale, ci şi al resurselor dumnezeieşti, pe care le poate accesa printr-o simplă şi onestă cerere sau rugăciune.

Cum ne afectează simţurile trăirea sărbătorilor de iarnă? De ce a fost important postul înainte de Crăciun?

Postul are rolul de a ne subţia simţurile, de a face deplasarea dinspre componenta grosieră a vieţi spre componenta duhovnicească, sufletească, personală a ei. Postul este un act complex de înfrânare, de exersare a stăpânirii de sine, de ridicare a conştiinţei personale deasupra nevoilor, poftelor, dorinţelor imediate şi de recuperare din eventualele deraieri existenţiale, pervertiri ale funcţionării firii noastre. Postul este unul dintre demersurile existenţiale fundamentale care ajută pe om să se ridice spre condiţia sa superioară, spre nivelul de vieţuire personală, cu conştiinţa relaţiilor cu celelalte persoane. Prin recuperarea conştiinţei de sine, postul ne ajută să reintrăm în logica iubirii de semeni şi de Dumnezeu, biruind tendinţa egoistă a satisfacerii sinelui, a consumului celorlalţi pentru propriile plăceri, care este calea eşecului existenţial, a împietririi, a pierderii capacităţii de iubirea, a morţii sufleteşti. Postul ne ajută, aşadar, să întâmpinăm orice sărbătoare, dar mai ales, o sărbătoare mare cum este cea Naşterii Domnului, cu şansa recuperării acestei logici a iubirii care dă sens şi împlinire vieţii, să aşezăm orice lucru, orice bucurie, care însoţeşte aceste zile – inclusiv masa bogată de Crăciun – în spaţiul relaţiei noastre cu semenii şi mai ales în spaţiul relaţiei noastre cu Dumnezeu. Bucatele şi toate celelalte bunuri materiale care însoţesc sărbătoarea să nu fie numai pretext de satisfacere a pântecelui propriu, ci să fie un semn al sărbătorii, o rememorare a evenimentului sărbătorit. Trebuie să lucrăm la umplerea cu sens adevărat al lucrurilor care ni se întâmplă. Cum priviţi comercializarea şi desacralizarea sărbătorilor de iarnă şi cum vă sună noile colinde remixate? Este o minimală participare la sărbătoare. Ca să rămân consecvent cu mine însumi, voi spune că nu mă deranjează şi nici nu mă sperie aceste lucruri, ci mă sperie propria împietrire şi propriile limite în ceea ce priveşte participarea la eveniment. Şi nu fac un exerciţiu de stilistică ipocrită. Închipuiţi-vă la ce dimensiuni ar trebui să trăiesc eu ca preot evenimentul Naşterii Domnului şi cei care sunt împreună cu mine în biserică duminică de duminică. Având în vedere exigenţele condiţiei mele preoţeşti nu ştiu dacă ies mai bine decât cei care se raportează la Sărbătoare prin cele semnalate de dumneavoastră. Şi aş îndemna pe fiecare cititor să evite amăgirea de a se îndreptăţi pe sine prin raportare la lucrurile care se întâmplă cu ceilalţi, să evite pe cât se poate judecata celorlalţi şi să-şi îndrepte privirea spre propriile slăbiciuni şi neputinţe. Aceasta îi va fi de folos şi lui şi comunităţii din care face parte.

Ce speranţe nutriţi pentru 2016? Ce putem învăţa cu toţii din tragedia de la Colectiv?

O să mă iertaţi de răspuns. Nu nutresc mari speranţe în ceea ce priveşte lucrurile exterioare. Aş rămâne la ideea cu care sfârşeam răspunsul la întrebarea precedentă. M-aş bucura, dacă, eu personal şi conaţionalii mei, românii, am încerca să mai limităm cât de puţin două din păcatele noastre generalizate: judecata aproapelui şi continua auto-victimizare. Lucrul acesta nu-l vom putea face dacă nu ne plecăm genunchii la rugăciune cu părere de rău, fiecare pentru propriile păcate şi căderi. Cât despre tragedia de la Colectiv, ne-ar face bine dacă, ne-am judeca iarăşi fiecare pe sine, nu pe ceilalţi, pentru felul în care am reacţionat sau chiar pentru felul în care am contribuit şi continuăm  să contribuim la crearea sau menţinerea unor stări de lucruri care pot oricând da naştere unor astfel de tragedii: uşurătatea, superficialitatea, corupţia, marasmul moral aproape generalizat. Fiecare moment critic, fiecare situaţie limită, orice criză este o reală judecată. Putem avea mari beneficii şi noi şi cei din jurul nostru dacă ne privim cu sinceritate.

Care e cel mai important gând descoperit în „Cartea simţurilor“? De ce a fost importantă o asemenea antologie?

Contantin Coman: Proiectul Editurii Humanitas este mai vechi. Tema a fost nouă şi ea este motivată de editorul volumului Dan C. Mihăilescu. Am acceptat invitaţia generoasă de a participa la acest volum, cucerit de gândul că perspectivei teologice i-ar sta foarte bine alături de celelalte.  La apariţia volumului am fost plăcut surprins să constat că mai multe texte porneau de la, sau conduceau în zona reflecţiei teologice, adică aceea care-l ia în calcul pe Dumnezeu. Un text teologic minunat a semnat Monica Pillat. Domnul Pleşu a vorbit despre ochiul inimii, domnul Gabriel Liiceanu avea să invoce pe Dumnezeu în textul dânsului şi se pare că nu a făcut-o numai în virtutea unei stilistici conjuncturale. Apoi, Horia Paştina, Mihai Sârbulescu şi mulţii alţii… O discuţie pe tema simţurilor este binevenită, mai ales datorită percepţiei predominant negative asupra simţurilor şi senzorialităţii, percepţie pusă greşit pe seama moralei sau a  credinţei. Simţurile sunt asociate cu o existenţă la nivel inferior. „Cartea Simţurilor“ ne reaminteşte convingător că tot simţurile îl deschid pe om celor mai înalte niveluri de vieţuire şi chiar lui Dumnezeu Însuşi. Dintre multele posibile beneficii ale unei astfel de discuţii, aş reţine şi pe acela că ea se poate constitui într-o replică la o lume tot mai impersonală, masificată, dominată de instituţii, ideologii, abstracţiuni, crezuri şi teorii, mode, o lume aflată sub teroarea unilaterală şi asfixiantă a raţiunii colective. Simţurile trimit la persoana umană concretă şi la o perspectivă mult mai complexă asupra cunoaşterii realităţii şi asupra contactului cu ea. Cred că recursul la simţuri pune omul ca existenţă individuală faţă în faţă cu ispita colectivismului de orice fel, a totalitarismelor, a mondialismelor şi ne aduce aminte că adevărul lucrurilor este cel care se reflectă în conştiinţa de sine a fiecărei persoane. Creaţia se recapitulează ca imagine şi sens în percepţia (cum alt fel decât senzorială) şi conştiinţa de sine a fiecărei persoane umane. Lumea a fost cu atâta înţelepciune creată de Dumnezeu încât se oferă şi se metamorfozează în tot atâtea chipuri, câte persoane conştiente o contemplă şi o cuprind. Scripturile şi Părinţii Bisericii vorbesc despre lărgirea inimii, la care aş adăuga potenţarea la maxim a simţurilor, care ne-ar conduce la o cât mai mare cuprindere a minunilor lumii din care face parte omul, ca singur subiect conştient de sine care actualizează la propriu şi exclusiv sensul lumii.

Când spuneţi instituţie aveţi în vedere şi Biserica?

Există riscuri ca şi în Biserică să se supraliciteze dimensiunea instituţională în dauna  persoanei umane concrete pe care o slujeşte şi în dauna vieţii ca eveniment. În centrul crezului şi teologiei creştine este taina persoanei. Dezvoltarea instituţională sub orice aspect poate duce la dezechilibre în dauna persoanei. Evident, fără instituţii nu putem funcţiona ca societate – comunitate şi nici ca Biserică Dar este de dorit să se păstreze un echilibru între instituţie, lege, reglementare, convenţie, pe de o parte şi persoana umană de cealaltă parte. Ideal ar fi ca instituţia să fie ecoul real al evenimentului pe care-l reprezintă, să nu devină o realitate în sine, autonomă, supraconsumatoare de energie, care să-şi devoreze membrii. Cei mai vârstnici am cunoscut pe pielea noastră acest adevăr, construind câteva decenii statul socialist. Există marele pericol ca, de la un punct încolo, instituţiile să nu mai slujească pe oameni, ci o idee sau o ideologie şi să-i transforme pe oameni în slujitori ai edificiului ideologic. De aceea este nevoie să revenim la persoană şi la experienţa nemijlocită a acesteia pentru a sancţiona şi recupera eventuale devieri. Gândul dominant cu care personal am rămas, după lectura acestei cărţi, este acela că persoana umană rămâne vie şi biruitoare, cu un pic de efort şi mai ales cu vigilenţa privirii în sine şi cu creditul minimal pe care îl acordă propriilor simţuri. Adică, mizând pe contactul personal, nemijlocit cu realitatea şi refuzând confortul pe care i-l oferă teoriile sau ideologiile, generoase mai ales în promisiuni.

În dialogul cu Horia-Roman Patapievici, pe marginea „Cărţii simţurilor“, care au fost părţile esenţiale dezbătute?

Nu ştiu dacă este cazul şi în ce măsură aş putea să o sintetizez în câteva cuvinte. În primul rând, s-a punctat faptul că Dumnezeu este, într-un anume fel, accesibil omului pe cale senzorială. Dumnezeu poate fi văzut, auzit, gustat, pipăit, mirosit. Desigur, în condiţii cu totul speciale, de nevoinţă şi asceză şi în temeiul adevărului că El ni se împărtăşeşte în Duhul Sfânt. Istoria biblică, vechi şi nou-testamentară, dar şi istoria de două mii de ani a Bisericii susţine acest adevăr, ilustrat în carte printr-o serie de mărturii provenind şi de la monahi contemporani cu noi. Vorbirea despre Dumnezeu, teologia, s-a făcut întotdeauna pe temeiul experienţei nemijlocite a vederii Lui, a trăirii, a experierii dialogului omului cu El. Aşa cum mărturiseşte unul din marii asceţi ai veacului XX, Cuviosul Siluan Athonitul, „oamenii desăvârşiţi nu vorbesc niciodată nimic de la ei, ci numai ceea ce au văzut şi au trăit“. În contrast cu această teologie a experienţei, s-a dezvoltat şi o teologie speculativă, care presupune riscurile închiderii realităţii dumnezeieşti în categoriile gândirii umane şi, prin urmare, riscurile închiderii omului în cercul strâmt al imanenţei. Mărturiile vederii lui Dumnezeu, ale vederii şi împărtăşirii de lumina dumnezeiască personală sunt numeroase şi se confirmă unele pe altele, constituind un puternic fundament teologic pentru viaţa şi credinţa noastră. S-a insistat mult asupra cunoaşterii nemijlocite a lui Dumnezeu, prin  intermediul experienţei personale, tocmai pentru că în zilele noastre pare să se fi dezvoltat în exces discursul speculativ despre Dumnezeu şi despre relaţia oamenilor cu Dumnezeu, adică discursul care se vrea o dezvoltare riguros logică a unui sistem de adevăruri teoretice, abstracte, pe care vorbitorul sau scriitorul nu le mai verifică în propria experienţă sau în experienţa semenilor săi. Omul nu este limitat la simţurile sale naturale, ci are şansa împărtăşirii de Duhul lui Dumnezeu, de energia dumnezeiască, care-i potenţează în consecinţă simţurile firii sale.

http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/preotul-constantin-coman-mairea-decat-lacomia-pantecelui-trufia-mintii-1_5682929d37115986c6ef20f2/index.html

(Adevarul, 30.12.2015)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s