CELE PATRU REALITĂȚI ALE OMULUI (I)

Câteva noutăți introductive

Duminica trecută, când a avut loc prima noastră întâlnire, am stabilit tema anului în curs, iar de astăzi putem într-un fel să începem abordarea ei.

Am spus că nr vom ocupa de două teme particulare. Pe de o parte, ne vom apleca asupra patimilor și a pătimirilor omului. Pătimirile omului sunt inevitabile și se datorează faptului că omul a îndreptat către alte direcții unele însușiri date lui de către Dumnezeu și din această cauză se chinuie și de aici se nasc toate greutățile prin care el trece, toate necazurile pe care le suferă, stresul, bolile, și în cele din urmă ajunge la prăbușire. Mulți oameni ajung să se prăbușească.

Vom încerca la această întâlnire a noastră să precizăm care sunt patimile, nu numai în înțelesul strict al cuvântului, cel ascetic, dar și în înțelesul mai general. Vom preciza care sunt patimile, slăbiciunile, toate acele probleme lăuntrice care îl chinuie pe om.

Nimeni dintre cei care vă aflați aici nu ar putea susține că este liber de slăbiciuni, liber de probleme lăuntrice, că nu este dependent de nimic și că se poate mișca, că poate acționa și își poate desfășura activitățile, munca sa ca un om liber. Nu cred că cineva ar putea să susțină acest lucru, mai ales în zilele noastre, când se vorbește atât de mult despre libertate și despre bucurie.

Personal, eu cred că dacă astăzi toți oamenii, însă în special tinerii, care discută atât de mult despre libertate și caută atât de mult libertatea – și eu cred că ei o caută sincer; faptul că ajung în impas și devin victima unuia și a altuia e altceva, dacă deci ar fi cunoscut ce libertate dă Hristos, le-ar fi lepădat pe toate, pe toate le-ar fi părăsit și L-ar fi urmat pe Hristos, astfel încât ar fi putut spune: ”Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”.(2Corinteni 3, 17), ”Dacă Fiul (Hristos) vă va face liberi, cu adevărat veți fi liberi”(Ioan 8, 36), ”Să stați, deci, întru libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi, și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei” (Galateni 5, 1). Însă nu cunosc această  libertate, pentru că nu vor să o cunoască.

Toate ale fiecăruia dintre noi dar și toate celelalte lucruri trebuie să le privim mereu având temelie credința noastră în Hristos și să le privim în lumina pe care o aruncă asupra lor credința noastră în Hristos. Cu cât cineva le privește mai mult astfel, cu atât le vede mai clar și cu atât mai bine le poate întâmpina și soluționa mai bine. Altfel, desigur că socotește că le privește fără prejudecăți, neinfluențat și liber, însă mai mult se încurcă.

Cred foarte mult că psihologia îl poate ajuta mult pe omul contemporan, însă numai când cineva se folosește de ea pentru a ajuta în anumite situații. Dacă cineva se limitează numai la psihologie, de cele mai multe ori va face mai mult rău decât bine. Toate aceste situații sunt pentru a ne ajuta să ne încredem mai mult în Dumnezeu, să nădăjduim mai mult în Dumnezeu și, în cele din urmă, să ne mântuim.

Pe de altă parte, anul acesta am putea spune câteva lucruri despre rugăciune, despre rugăciunea minții, despre ”Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește – mă”.

Mai ales în zilele noastre oamenii manifestă un interes pentru această rugăciune, deoarece este scurtă și poate fi spusă oriunde. Pentru condițiile în care trăiește astăzi omul și pentru că este tulburat și plin de griji, această rugăciune este chiar ceea ce-i trebuie. Și mai cu seamă, pe cât poate și după cum poate ajuta rugăciunea, îndeosebi cea a minții, pe toți aceștia care au patimi și probleme lăuntrice, nimic altceva nu-i poate ajuta.

Să menționăm aici că toate aceste probleme despre care vom încerca să vorbim la întâlnirile noastre se nasc înlăuntrul omului deoarece mintea este împletită cu cugetarea, iar cugetarea e încurcată cu o mie și una de lucruri: cu temeri, cu timidități, cu închipuiri, cu pericole închipuite, cu tot ce ține de caracterul omului. Unul este lipsit de personalitate, altul are o personalitate foarte sensibilă, altul este timid de la naștere, altul are o predispoziție pentru anumite lucruri rele. Când mintea omului se încurcă în acestea – și din nefericire este încurcată – nimeni nu mai poate să o scoată la capăt.

Atunci când mintea omului începe prin rugăciune să se descurce încet-încet din încrengătura acestora și să se dedice rugăciunii, înțelesului rugăciunii, cuvintelor rugăciunii, care toate sunt Hristos, atunci se depășesc toate încurcăturile și omul devine om adevărat, încât se întreabă: ”Ce s-a întâmplat? De unde mai înainte eram încurcat, cum a venit această izbăvire, această libertate?”. Deci rugăciunea minții este și un medicament tămăduitor al patimilor, al neputințelor, al complexelor, al stărilor confuze.

Desigur, cei ce nu cunosc acestea aud despre ele și zic: ”Ce sunt acestea? Ceva pe chinezește? Nu, pe grecește sunt zise și sunt duhovnicești, de la Părinți.

 

Prima realitate dată:

Suntem făcuți să fim veșnic în mișcare

 

Însă acum, după toate aceste noțiuni oarecum introductive, să abordăm tema de la începutul ei și să face referire la unele realități date pe care le are omul.

Dumnezeu l-a făcut pe om în așa fel încât nu pentru câteva zile, nu pentru câțiva ani, ci pentru veșnicie – și nici nu putem cuprinde cu mintea noastră ce înseamnă pentru veșnicie – să se poată mișca neobosit. Astfel l-a plăsmuit Dumnezeu pe om. Precum este și inima noastră: de atunci când ne naștem până când murim, ea bate mereu neobosită. Și cred – dacă se află aici de față un medic, ne-ar putea confirma – că inima nu se îmbolnăvește în cele din urmă datorită faptului că a obosit-o funcționarea ei. Nu, altele sunt cauzele care duc la epuizarea inimii și nu această funcționare în sine. Nu numai inima, dar și toate organele, cred că pe măsură ce funcționează, pe atât se reînnoiesc. Iată deci un exemplu. În orice caz, însă, inima după cum cunoaștem în zilele noastre, funcționează mulți ani și după aceea încetează să mai bată, își încetează munca.

În general, însă, omul a fost făcut astfel încât nu numai să poată munci veșnic, ci ca toată viața lui să fie munca, mișcarea, mișcarea veșnică. Această realitate dată nu numai că nu duce la oboseală, ci este viața lui. Înțelegeți deci acum ce implică această realitate dată.

Omul este deci făcut să se afle veșnic în mișcare și în special mintea sa este făcută astfel încât să se miște veșnic. Însă numai atunci când mintea se mișcă spre Dumnezeu, când mintea este îndreptată către Dumnezeu, numai atunci când are ”relații de schimb” cu Dumnezeu, dacă putem spune așa, se află în mișcarea ei adevărată, în funcționarea ei adevărată, iar omul nu numai că nu obosește, ci trăiește și își împlinește menirea, este fericit. Atunci când omul, în special cu mintea sa, încetează să mai fie îndreptat către Dumnezeu, nu cu întreruperi, ci continuu – și încotro se îndreaptă? În altă direcție, bineînțeles – această stare îl face să-și piardă liniștea.

Omul – vedem acest lucru, îl trăim – vrea ceva, caută ceva. Și în vreme ce de multe ori cineva poate fi epuizat trupește, este ostenit, cade, în altă privință, însă dacă vreți să-i zicem duhovnicească, el continuă să caute. Acest lucru este inevitabil, întrucât omul este făcut ca să trăiască și mai ales să fie mereu în mișcare, în lucrare, să funcționeze mereu, și atunci când merge pe o cale greșită se va afla desigur tot în mișcare, însă într-o astfel de mișcare care îi va pricinui înlăuntrul său un gol și stres, va apărea înlăuntrul său ceva care îi provoacă insatisfacție și o stare chinuitoare.

Vedeți ce se întâmplă astăzi? Ne îngrijim să facem una, alta, să mergem într-acolo, să mergem încoace, să auzim una, să auzim alta. Uitându-ne puțin asupra acestei mișcări a omului, asupra acestei stări de insatisfacție, a acestei căutări, vom vedea că sărmanul om este un alt Sisif. Acesta, după cum știți, a fost osândit în iad să împingă o piatră mare pentru a o urca în vârful unui deal, însă vârful dealului era atât de îngust, încât imediat ce urca piatra acolo era cu neputință ca ea să seta în loc și se rostogolea la vale, iar Sisif începea din nou urcușul împingând-o.

 

A doua realitate dată a omului: făcut ca să trăiască

 

Altă realitate dată este aceea că omul este făcut de Dumnezeu ca să trăiască. Este astfel plăsmuit încât, într-un anume fel, să nu aibă nicio legătură cu moartea, să nu aibă nicio legătură cu dispariția. Este făcut să vieze, să aibă viață. Că vrea sau nu vrea, astfel stau lucrurile.

Care este urmarea acestei realități, atunci când omul nu își găsește viața în Dumnezeu și când constată ceea ce constată el înlăuntrul său? Urmarea este că omul se află necontenit într-un coșmar: teama de a nu-și pierde viața.

După cum știm foarte bine, toți căutăm acest lucru: să nu fie război, să nu ne pierdem viața, să nu ne îmbolnăvim de cancer și să ne pierdem astfel viața, să nu dea vreo mașină peste noi și să ne pierdem viața. Trec anii și, după cum știm, simțim că ni s-a dus viața, și acest lucru ne înspăimântă. Trăiește mereu cu coșmarul temerii de a-și pierde viața. Cum poate omul să aibă odihnă, pace, atunci când trăiește necontenit cu această teamă?

Teama nu-l lasă pe om să iubească. ”Iubirea desăvârșită – spunea Evanghelistul Ioan – alungă frica” (1Ioan 4, 18). Prin urmare, atunci când există teamă nu poate exista iubire. Altceva sunt pseudo-iubirile dintre noi. Iubirea adevărată a lui Dumnezeu ”scoate afară”, aruncă departe teama. Dacă teama e de față, aceasta înseamnă că nu există iubire. Și știm foarte bine că această teamă, într-un fel sau altul, este o moarte prezentă. Este ca ceva care lucrează în noi necontenit și ne amintește că există pericolul, moartea, stricăciunea. Înțelegeți ce chin se poate naște în om din cauza acestei realități date.

Prima realitate dată este aceea că omul este făcut să se miște neobosit, veșnic – firește, către Dumnezeu – și să lucreze. Omul a căzut, însă această realitate dată nu s-a pierdut. Iar are posibilitatea – mai degrabă nu posibilitatea, ci nevoia – de a face necontenit ceva, are nevoie să se miște, însă se mișcă direcție greșită și astfel apare chinul, stresul.

A doua realitate dată este aceea că omul a fost făcut să trăiască. Nu au nicio legătură cu el moartea, distrugerea, nimicirea. Așa a fost făcut omul. Însă realitatea zilnică ne spune că încontinuu ne aflăm în primejdia de a dispărea, în vreme ce înlăuntrul nostru există tendința intensă de a trăi. Alt chin, altă suferință și iarăși stres.

 

A treia realitate dată: Dumnezeu l-a făcut pe om ca să existe

Altă realitate dată: Dumnezeu l-a făcut pe om ca să existe. După cum am spus deja, l-a făcut pe om ca să se miște, să trăiască, să aibă viață, însă l-a făcut și ca să existe, adică să aibă conștiința nu doar că trăiește, ci că există. După cum Dumnezeu este Dumnezeu Cel Unul și viază ca Un Dumnezeu, dacă putem spune astfel, însă El ca existență este trei Persoane. Dumnezeu există ca persoană. Persoană este Tatăl, Persoană este Fiul, Persoană este Duhul Sfânt. Orice om este persoană, este făcut de Dumnezeu ca persoană. Iar persoana vrea să existe, simte această nevoie de a exista. Nu poate fi altfel. Are conștiința că există, fără ca această realitate să-l facă pe om să vrea să-L depășească pe Dumnezeu sau să vrea să stea lângă Dumnezeu. Este creația lui Dumnezeu, este făptura lui Dumnezeu, făptură care însă există.

Și, după cum știți, și în relațiile noastre cu Dumnezeu, Dumnezeu este ”tu”, iar omul este ”eu”; Dumnezeu este ”eu”, omul este ”tu”. Nu avem de-a face cu vreo stare de ”nirvana” în care omul se pierde în Dumnezeu. Omul Îi vorbește lui Dumnezeu și Dumnezeu îi vorbește omului, fiecărui om. Toți credincioșii suntem Biserica cea Una, suntem mireasa lui Hristos, însă și fiecare în parte, ca persoană, suntem mireasa lui Hristos.

Înțelegeți ce implică această realitate dată. Tot egoismul pe care îl are fiecare dintre noi de aici pornește. Dumnezeu ne-a făcut astfel încât să simțim nevoia de a exista, și vom exista pentru totdeauna fiecare ca persoană concretă. Nicio persoană nu se pierde în celelalte persoane. Însă odată ce omul a pornit pe altă cale, toată această nevoie s-a transformat în egoism. Veți fi observat fiecare acest lucru la voi înșivă, dar și la ceilalți.

În urmă cu câteva zile mă aflam într-un autobuz. Printre călători era și un grup de tineri care discutau între ei. Vorbea unul, vorbea celălalt, vorbea una, vorbea cealaltă. Cuvintele lor erau o încercare nestăvilită de a spune fiecare celorlalți: ”Sunt și eu, exist și eu!”. De aceea, pe cât putea fiecare dintre ei, ”făcea pe deșteptul”.

Foarte rar se întâmplă ca un om, într-un fel sau altul, cu o atitudine pozitivă sau negativă, să nu vrea să spună: ”pe lângă ceilalți sunt și eu”. Chiar și pruncul de multe ori plânge pentru a-i da de înțeles mamei că există și el. Și pe măsură ce cresc, unii dintre copii bat din picior pentru a afirma că există; alți copii au capacitatea de a impune ceea ce vor ei, pentru a spune astfel că există. Alți copii, cărora nu le iese altfel, vor încerca în alt fel să arate că există: prin încăpățânare, prin întoarcerea privirii în altă parte.

Înțelegeți din nou ce chin ia naștere în fiecare dintre noi din cauza acestei realități. Foarte rar vei găsi pe cineva care să nu încerce să-și adeverească existența sa. Dacă se întâmplă ca cineva să nu dea semne exterioare ale existenței sale – înlăuntrul său nu știm ce se petrece – acesta mai degrabă are o problemă. Foarte rar se găsește un om care, aflându-și odihna în Dumnezeu, își găsește existența în Hristos, în Hristos el devine persoană și simte că există. Acest om nu simte nicio nevoie de a se impune, nici de a face pe deșteptul, nici să țipe, nici să fie sfios, nici să facă pe șeful.

 

A patra realitate dată: omul poate asimila neîncetat

O a patra realitate dată este aceasta: Dumnezeu l-a făcut pe om astfel încât să poată asimila. Cu alte cuvinte: l-a făcut să poată primi, să poată lua; nu printr-o manifestare exterioară, întinzându-și mâna pentru a primi, ci lăuntric ca existență, să aibă capacitatea de a primi și nu o dată, nici pentru câțiva ani, ci veșnic. Omul, într-un fel mereu nou și din ce în ce mai mult, Îl va primi și asimila veșnic pe Dumnezeu, se va bucura de El și Îl va gusta. Așa este omul făcut.

Înțelegeți acum, din nou, ce se petrece în om, care este făcut astfel și are această realitate dată, atunci câne el nu își caută odihna în Dumnezeu, ci este omul comun, omul obișnuit pe care îl știm.

Vedeți ce se întâmplă în viața de zi cu zi? Căutăm să mâncăm, să auzim, să bem, să vedem, să nu o pierdem ceva, să nu pierdem altceva, să simțim cât se poate de multă plăcere. Nu mă refer numai la faptul că cineva vrea să se miște, să trăiască, vrea să existe, să-și adeverească existența sa între ceilalți. Nu. Omul vrea să devoreze. Și nu numai dulciuri sau tot felul de bucate sau băuturi, ci vrea să se și bucure de o plăcere sau de alta, vrea să-și satisfacă și această dorință, și pe cealaltă. Și aceasta este alt chin.

Vedeți ce pătimesc în zilele noastre – și în toate vremurile – tinerii, în special tinerele? Nu cumva să iasă din casă și să nu fie îmbrăcați după cum cere moda, nu cumva să fie demodați. Și acest lucru este valabil deopotrivă și pentru bărbați, și pentru femei. Desigur, are legătură și cu celelalte realități date, care au fost pervertite. Unii se supun dietelor, se pun pe cheltuială și nu știu câtă vreme pierd pentru a se ”aranja”. Iertați-mă că mă exprim astfel: acestea sunt pe de-a-ntregul prostii. Cât timp pierd, cât efort depun, câte cheltuieli fac și ce neliniște au aceștia, crezând că în acest fel își adeveresc existența sau că se vor sătura, adică va fi satisfăcută această realitate dată, aceea de a avea permanent nevoia de a asimila, sau va fi satisfăcută cealaltă realitate dată, aceea de a fi făcuți să se miște necontenit.

 

(ARHIMANDRIT SIMEON KRAIOPOULOS – DESPRE PATIMI ȘI RUGĂCIUNEA MINȚII, 2017, Editura Bizantină)

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s