OMUL NU-ȘI ESTE SUFICIENT SIEȘI (Arhimandrit Simeon Kraiopoulos) (I)

OMUL NU-ȘI ESTE SUFICIENT SIEȘI

Duminica trecută am spus câteva lucruri care socotesc că au fost de folos și care pot constitui baza și începutul pentru toate cele pe care le vom spune la aceste întâlniri. Vă întreb: cum vi s-au părut acestea? Ați înțeles cam ce am vrut să spun? Cam așa stau lucrurile sau diferă cumva? Aveți obiecții?

Omul este făcut astfel încât să se afle necontenit în mișcare

Să trecem la prima realitate dată, așa cum am desemnat-o, anume aceea că omul este făcut astfel încât să se afle necontenit în mișcare. Omul este făcut să se miște veșnic și este făcut astfel încât această mișcare veșnică nu numai să nu îl obosească, ci, într-un fel anume, să fie viața lui, să fie întreaga viață a existenței sale și întreaga lucrare a existenței sale.
Desigur, pe lângă aceasta am mai adăugat și alte lucruri. Am încercat să vă explic ce înțeleg atunci când spun că omul este făcut să fie veșnic în mișcare. Veșnic în mișcare nu în puținii ani pe care îi va trăi în această lume – cincizeci, șaptezeci, o sută de ani – ci veșnic în mișcare din momentul în care începe să existe și pentru totdeauna. Am subliniat faptul că și în viața cealaltă omul va fi, să spunem așa, în mișcare. Nu se va afla într-o stare statică, într-o ”lăfăială”, într-o lipsă de activitate, ci se va mișca, se va duce într-o direcție.
Și v-am dat ca exemplu inima. Inima, din momentul în care se formează în embrion și până la moartea omului, se mișcă necontenit. Este de neconceput ca ea să se oprească, fie și numai pentru un minut, pentru a se odihni. Inima se mișcă neîncetat și, după cum spun specialiștii, nu o obosește mișcarea ei, munca ei. Munca aceasta, funcționarea inimii, este astfel și este starea ei naturală. S-ar putea spune că mai degrabă ea se reînnoiește funcționând astfel. Inima nu se îmbolnăvește din pricina acestei munci, ci din alte pricini. Suferă din cauza unor boli ale trupului și ar mai fi de adăugat că este influențată și de factori de natură psihică. Cu alte cuvinte, atunci când omul nu trăiește așa cum trebuie, ci se extenuează fără rost, își obosește și inima. Repet, inima nu se îmbolnăvește datorită funcționării ei, aceasta este starea ei naturală. Se îmbolnăvește deoarece este îngreuiată și apoi obosește și începe să simtă durere, iar uneori încetează să mai funcționeze, ceea ce duce la moartea omului. La fel și celelalte organe ale trupului funcționează necontenit.
Așa cum inima a fost făcută să funcționeze continuu de-a lungul vieții, tot astfel, în general, omul a fost făcut să se miște neîncetat, să se miște veșnic. Omul nu va înceta niciodată să existe ca ființă, chiar dacă el se confruntă cu moartea, care este, după cum știm, urmarea păcatului. În ciuda morții, omul nu va înceta niciodată să existe. Va exista mereu și, prin urmare, se mișca totdeauna.
Omul este făcut să se miște. Dacă el nu-și va găsi direcția corectă, ținta corectă, punctul spre care trebuie să se îndrepte – și aici nu vorbim despre un punct sau o țintă ca atare; omul se mișcă îndreptându-se către o persoană, către o ființă vie, adică se îndreaptă către Făcătorul său, către Creatorul său – deci dacă omul nu-și găsește direcția corectă către care trebuie să se miște, se va mișca în altă direcție. Și deoarece nu va fi satisfăcut de către această mișcare a lui, neapărat va obosi, se va istovi, va suferi.
Astăzi, mulți oameni sunt obosiți duhovnicește, obosiți sufletește și suferă de nevroze, de obsesii și alte afecțiuni asemănătoare. Știm bine că cel care are una sau mai multe obsesii, după cum spun medicii specialiști, nu contenește deloc, zi și noapte, să se gândească la ideea sa obsesivă, nici atunci când reușește să adoarmă pentru puțin timp. Deoarece lucrul de care se atașează omul prin gândul obsesiv este un nimic, mișcându-se el către acesta, către acest nimic, către acest lucru inexistent, către acest lucru care de fapt nu îl poate satisface, care nu îl satură, care nu poate să-i dea viață, omul suferă. Suferă sufletește, devine bolnav psihic, nevrotic, ajunge chiar și la psihoză, devine schizofrenic. Ajunge până la această stare întrucât este subjugat de ideile lui obsesive, cade în cursa acestora.
Iar răul stă în aceasta: pe de o parte, el vede că această stare este un iad, adică faptul că el cade în cursa ideilor obsesive și astfel se chinuiește cumplit și se istovește continuu, se epuizează și se împuținează la propriu, această stare este un iad și, prin urmare, nu o vrea; pe de altă parte, însă, el se agață de această stare și nu o părăsește. Nu se întâmplă numai ca și cum ideile obsesive s-ar înfige în mintea omului, ci și omul ține la ele. Ține la ele ca la o alinare. Dacă ideile obsesive ar fi venit ele singure, tot astfel ar fi plecat.
Toate lucrurile vin și pleacă!

În adâncul nostru simțim că nu ne suntem suficienți nouă înșine

Astăzi vom adăuga la cele spuse duminica trecută faptul că omul este astfel făcut ca în adâncul lui să aibă acest simț al insuficienței. Omul nu-și este suficient sieși și fiecare simte mai mult sau mai puțin acest lucru, chiar dacă nu întotdeauna este conștient de el. Omul trăiește această realitate, anume că nu-și este suficient sieși, că depinde de altceva, că altceva este ceea ce îi aduce alinare, altceva este viața lui. În altceva își va găsi sprijinul, va nădăjdui, din acest altceva va primi viață și se va întreține existența lui.
Prin urmare, atunci când se va îndrepta mintea, când se va îndrepta sufletul, când se va îndrepta omul către ceva, astfel încât acel ceva să devină o idee obsesivă, ce înseamnă acest lucru în profunzimea lui? Înseamnă că omul absolutizează acel ceva. Ce anume? Acel nimic care nu poate face ceva. Toată puterea pe care o are spre a se alipi de ceea ce este cu adevărat absolut, omul și-o îndreaptă către acel nimic, către acel lucru inexistent, pentru care își plăsmuiește ideea obsesivă, ca mai apoi să se chinuie. Iar un motiv din pricina căruia omul nu părăsește ideea obsesivă, deși îi face viața un iad, este acela că el, părăsindu-L pe Dumnezeu, care este Viața, se întoarce către altceva, pe care îl absolutizează.
”Două rele lucruri a făcut fiul meu cel întâi-născut Israil: pe mine, izvorul apei vieții, m-a părăsit și și-a săpat sieși puț sfărâmat”, spune un tropar de la Utrenia Vinerii Mari, citând Vechiul Testament. Deși Dumnezeu nu are doar apă, ci este izvorul cel nesecat, evreii, poporul său, au părăsit acest izvor, pe Dumnezeu, și au săpat un ”puț sfărâmat”, un puț care este surpat. Nu știu dacă ați văzut cum arată un ciur. Obișnuim să spunem despre cineva că ”duce apa cu ciurul”. Când sapi un puț care se surpă, nu poți scoate apă din el și te chinuiești din pricina lipsei de apă. Deci, omul părăsește Viața, care este Dumnezeu, încetează să se mai miște spre Absolut, care este Dumnezeu, Făcătorul și Creatorul lui, și se întoarce către altceva, pe care îl absolutizează. Însă acest altceva are în el moartea. Acest altceva, care în el însuși e ceva inexistent, care în el însuși este un nimic, te va sprijini pe tine, omul?
Luați aminte la acest lucru: orice s-ar întâmpla, omul nu va înceta niciodată să fie o ființă care se mișcă, care voiește să se miște, care va voi să se îndrepte spre ceva, care va voi să găsească ceva. Nu se va opri din această mișcare. Dacă realitatea ar fi fost alta, el ar fi fost absorbit de ceva, ar fi căutat acel ceva și iar l-ar fi căutat – altfel spus ar fi încercat să găsească acel ceva – nu l-ar fi găsit și ar fi renunțat la orice căutare. Însă omul nu va înceta niciodată să se îndrepte spre ceva și să vrea să găsească ceva și de aceea, dacă nu înțelege la timp acest lucru și dacă nu se va ajuta el pe sine însuși și nu va fi ajutat de un semen care poate să îl ajute, se va epuiza. Și se va epuiza fără încetare. Și iadul este ceva asemănător.

Omul se îndreaptă spre diavol mai degrabă decât spre Dumnezeu

Odată, un monah care sărmanul se demonizase – cine știe din ce pricină! – și despre care s-ar putea spune că a trecut prin stări de nevroză, poate chiar psihotice, care sunt un iad, spunea: ”Este lucru înfricoșător să trăiască cineva cu demonii, foarte înfricoșător lucru. Vai, vai! Cât de nefericiți sunt demonii!”
Desigur, ulterior a scăpat din această situație, din acea experiență și a redevenit om normal și l-a găsit pe Dumnezeu, a găsit harul lui Dumnezeu.
După cum știți – fac aici o paranteză – există un cult al satanei. Până aici s-a ajuns. Mulți tineri din străinătate obosiți de toate celelalte lucruri, ajung în situația de a se închina satanei. Vedeți, spre toate se îndreaptă omul, numai spre Dumnezeu nu se îndreaptă. Nu merge la izvorul cu apă curată, iar pe toate celelalte le încearcă.
În străinătate, la Paris, este un coreean, Mun cred că îl cheamă, care se dă drept Hristos. ”A doua Venire”, zice, ”despre care a vorbit Hristos, a avut loc”. Aproape spune că el este Hristos. ”Hristos spune că va veni El, însă El se referea la mine”. Și se găsesc tineri care îl urmează. Am cunoscut un suflet care a fost prins în mreaja acestui om.
Există deci tineri care se închină diavolului, care recurg la el. Și, spun ei, au dobândit anumite avantaje. Pot, spun ei, să afle mai dinainte subiectele examenelor. Ulterior însă, diavolul începe să pună stăpânire pe suflet, să îl domine. Iar sufletele sensibile și care doar au căzut în cursă, s-au înșelat neștiind de la început cine este cel căruia se închină, reacționează astfel: nu se simt bine, simt că se petrece ceva rău, în ciuda avantajelor oferite de diavol, și încep să se neliniștească. Am cunoscut astfel de cazuri ale unor tineri care singurul lucru pe care îl voiau era să scape de diavol, chiar dacă se lipseau prin aceasta de ”binele” pe care li-l făcea. De aceea aleargă la biserică și cer să li se citească exorcisme, caută alt ajutor, caută o cruce pentru a o purta la gât, caută să se roage pentru a scăpa de influența demonică.
Deci atunci când omul, deși este făcut pentru absolut, îl părăsește pe Dumnezeu, pe Făcător, pe Creator, care este cu adevărat Absolutul, și recurge la altceva, va absolutiza acest altceva, care poate fi un nimic. Sau poate fi chiar diavolul, care și el este un nimic. Un nimic nefericit. Un nimic care nu dispare. Nici diavolul nu va înceta niciodată să existe, deși nu are viață în el, nu are în el viața lui Dumnezeu, însă nu va înceta să existe. Chiar și acolo, în nimic, omul caută neîncetat să găsească totul, și nu îl găsește, astfel că viața lui devine un chin.
Astfel se explică astăzi, în parte, câteva dintre afecțiunile oamenilor vremurilor noastre, în special cele ale tinerilor: idei obsesive, după cum am spus deja, nevroze, psihoze, schizofrenii și alte stări maladive.

Ceva ce trebuie să știm despre stările psihopatologice

De multe ori – și vă rog să luați aminte la ceea ce voi spune – cel care suferă de nevroză, psihoză, de pildă de schizofrenie, sau de altceva nu este neapărat el vinovat de starea sa. Nu. Așa cum despre cineva care se îmbolnăvește de tuberculoză sau despre cineva care suferă de cancer sau de altă boală nu putem spune că el este de vină pentru boala sa, tot astfel am putea spune că de multe ori oamenii care suferă de astfel de stări nu sunt ei de vină. Vreau să clarific acest lucru și vă rog să țineți seama de el în mod special, pentru că dacă cineva dintre cei care sunteți de față care suferă de astfel de stări se crede pe sine vinovat pentru stările acestea, cu alte cuvinte, dacă înțelege greșit ceea ce vreau să spun, cu siguranță, fără să-și dea seama, situația se va înrăutăți. Nu este întotdeauna vinovat. Sunt cazuri în care cineva este vinovat de boala sa. Aceste cazuri sunt un fel de boală în sine. Așa cum întreaga umanitate este bolnavă și se manifestă în rândul ei diferite boli, există printre acestea și acest fel de boală. Voi spune un al doilea lucru la care trebuie să luăm aminte. Deși nu este vinovat cel care suferă de nevroză sau psihoză sau de altă stare maladivă sau deși de cele mai multe ori oamenii care suferă de aceste stări nu sunt ei de vină, Dumnezeu folosește această stare a lor pentru a le arăta adevărul. Folosește această stare pentru a-i călăuzi la ”apa cea vie” (Ioan 4, 10 – 11), spre a-i aduce aproape de El. Am în vedere multe astfel de cazuri ale unor oameni care dacă nu ar fi pățit astfel de lucruri, nu L-ar fi găsit pe Dumnezeu. Altundeva s-ar fi aflat, în altceva ar fi crezut, altceva i-ar fi preocupat și s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Dumnezeu, așa cum îngăduie ca cineva anume să se îmbolnăvească de tuberculoză și să fie nevoit să meargă din spital în spital și acolo să-L găsească – și știm cu toții că există oameni care în urma unei boli grave au găsit adevărul, L-au găsit pe Dumnezeu – așa cum îngăduie ca unii să se îmbolnăvească de stomac sau de altă boală gravă și pe patul de boală, din mijlocul durerilor și al dificultăților pe care le aduce boala cu sine, să-L găsească pe Dumnezeu, să găsească adevărul, să creadă în Evanghelie, să creadă în Biserică și să devină oameni ai lui Dumnezeu, tot astfel îngăduie Dumnezeu și acest fel de boli. Se poate ca cineva dacă nu s-ar fi îmbolnăvit de nevroză să nu_l fi găsit pe Dumnezeu; dacă nu ar fi avut idei obsesive, dacă nu ar fi suferit de melancolie sau de altceva asemenea, să nu-L fi găsit pe Dumnezeu. Să nu privim aceste situații numai sub aspectul lor negativ.

Explic acum de ce se întâmplă toate acestea.

Am spus că omul este făcut a se mișca spre Dumnezeu; atunci când nu se mișcă cu adevărat spre Dumnezeu, neapărat acest lucru va avea consecințe. Însă Dumnezeu folosește aceste consecințe pentru a-l călăuzi pe omul bine intenționat la mântuire, pentru a-l conduce la lumină.

1194780

(ARHIMANDRIT SIMEON KRAIOPOULOS – Despre patimi și rugăciunea minții, Editura Bizantină, 2017)

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s