Despre sfârșitul rău al păcătosului și despre adormirea în pace a dreptului

1. Moartea păcătoșilor este cumplită (Psalmi 33, 22) și cunosc pomenirea acestora din propriile mărturii, despre care Apostolul zicea: ”Păcatele unora sunt vădite, mergând mai dinainte la judecată” (I Timotei 5, 24). Căci și pe Adam, vinovat făcându-se de păcat, l-a osândit cu moarte să moară. De asemenea păcate fiind stăpânite cele cinci cetăți ale celor fărădelege, Dumnezeu le-a zdrobit cu foc dumnezeiesc. Pe egipteni, împreună cu Faraon, după porunca ucigătoare a celor dintâi născuți, i-a nimicit, scufundându-i în Marea Roșie (Ieșirea 15, 2). A îngăduit să fie trecut prin sabie poporul care a păcătuit. Pe Datan și Aviron și pe Core, care au cârtit împreună cu adunarea poporului, prin foc în pământ i-a coborât. Pe profetul cel din Bethel, care a păcătuit prin neascultare, l-a predat furiei sălbatice a leului. Dar nu numai în acestea stă toată pedeapsa. Căci răsplătirea universală a păcătoșilor este moartea cea de-a doua, care îi așteaptă spre osândă. Fiindcă moartea păcătoșilor este cumplită, cu rele fără de sfârșit îi acoperă pe ei. Căci viermele lor nu moare și focul lor nu se stinge, plângerea și scrâșnirea dinților nu încetează niciodată, nici nu îi slăbește pe ei întunericul pierzaniei. Și pe lângă acestea iarăși, moartea păcătoșilor este cumplită, căci, la dezlegarea trupului, sunt în negura chinurilor și cu biciuiri de foc vor primi loviturile. Căci uitând odihna ce au avut-o în lume, au spre osândă amintirea nelegiuită a relelor făcute. Și așa vor fi trimiși în tartar. Mila propriilor fii, prieteni și rude, nu va cumpăra cu aur spre răscumpărare, fiindcă spre altă voie sunt trași, neschimbată, vor sfârși cu moarte, dreaptă judecată primind..
2. Așadar, cel ce capătă odihnă prin dorul evlavios, să poarte grijă de sfârșit și viața să și-o pună înaintea înfricoșătorului scaun de judecată și atât cât mai are încă timp, să lucreze binele în tot chipul virtuții, respingând, prin biruința asupra lor, răutatea plăcerilor prin neagonisire și neamestecarea cu cele lumești. Și încă de acum, să facă viu pentru Dumnezeu ceea ce este mort, făcând iubire de oameni. Căci multă îndrăznire va avea la intrarea în viață, în vecii lui Hristos și la dorita petrecere cu îngerii în ceruri. Bucuria și desfătarea păcătoșilor va înceta. Iar pentru cei care s-au pocăit cu sinceritate și au păzit poruncile, precum David, multă răsplătire va fi. Căci sfârșitul lor este sfințit spre viață nemuritoare și cu totul mântuitor și sărutare sfântă a păcii, slavă neclătită, lauda veseliei și bucurie veșnică, cununa dreptății și bucurie întru cele de sus a oricărei oștiri a arhanghelilor, fiindcă cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Lui. Și în aceasta plată multă și desfătare de bunătăți, haina nestricăciunii și lauda unei vieți fără de pată, corturi nepieritoare, tronul slavei, împărăție nesfârșită și moștenirea bunătăților veșnice cele ascunse spre bucuria celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, împreună cu nestricăciunea trupului pe măsura chipului slavei Lui, fiindcă potrivit cântărețului: ”Va păzi Domnul toate oasele lor” și ”mântui-va Domnul” din strâmtorarea morții cumplite a păcătoșilor ”sufletele robilor Săi și nu vor greși toți cei ce nădăjduiesc în El” (Psalmi 33, 20 – 21)
3. Căci nu va avea cineva vreo scuză, prefăcându-se că nu știe de judecată. Să fim convinși de aceasta. Căci ori fericim petrecerea drepților, având cunoștința de la Duhul, ori ne rănim când unii păcătuiesc , inima știind bine focul care zace în ei. Atunci când îi ducem la groapă, întristându-ne pentru sfârșitul lor, ne tânguim pentru păcatele lor. Atâtea mărturii avem spre mustrarea disprețului nostru că păcătuim întru cunoștință … Pentru ce, așadar, dacă faci aproapelui tău o asemenea nefolositoare petrecere la groapă, nu te cercetezi pe tine însuți? Pentru aceea, mai înainte de a plânge sfârșitul altuia, plângi și te pocăiește pentru păcatele tale, pentru ca nu cumva, părtaș fiind sorții aceluia, cu aceeași moarte să mori și tu. Așadar, nu cinsti cu haine negre moartea aproapelui, de dragul unei bune voințe la nimic folositoare, ci înveșmântându-te în smerenie, pedepsește-ți trupul, supărându-l cu postiri și cu alte fapte asemenea cu acestea, plângându-ți cea de-a doua moarte, ca să fii viu, căci cel de-al doilea sfârșit, fiind spre judecată nu numai trupului, ci și sufletului celui zidit împreună cu el, îl va osândi la o moarte fără sfârșit. Așadar, mai înainte de a pregăti moartea aproapelui tău atât de grijuliu, cu multă grijă spală-te pe tine, ca purtând cu bucurie haine curate și întorcându-te de la a mânca și la a bea la praznicul aceluia, ca în ziua tăierii, propriul tău cort curățește-l de fărădelegi, poartă-i de grijă cu cinste spre miros de bună mireasmă, prin omorârea plăcerilor lumești, ca să te îmbraci în nestricăciune spre viață veșnică. Ca să nu fii, ca un păcătos, prin stricăciunea celei de-a doua morți, praznic viermelui celui fără de moarte. Căci asumându-ți moartea Domnului și purtând în trup petrecerea îngerească printr-o rânduială înțeleaptă, pregătește-te pentru înnoirea vieții, înmormântându-te pe tine însuți spre nădejdea nestricăciunii.
4. Așadar, omule, pentru ce cauți scuză dând vina pe legătura tatălui și a mamei, a fraților și copiilor, a bogăției și a slavei, cărând lemne pentru stăpânitorul lumii întunericului?
De aceea și Domnul zice: grija veacului acestuia și înșelăciunea bogăției și a celorlalte lucruri pământești înăbușă cuvântul și îl face neroditor. Adu-ți aminte de primejdia strâmtorării morții celei de-a doua, la care nu vor fi de față nici părinții, nici femeia, nici copiii, nici prieten, nici aur, nici argint, nici slavă stricăcioasă, afară numai pentru obligația de a împlini lucrarea spre rânduiala pomenilor. Căci atunci când omul la moarte părăsește toate cele ale vieții, nu se va coborî cu el slava lui în urma lui. Dar desăvârșită este mântuirea prin fapte cum spune Psalmistul: ”Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului, căci mă va apuca” (Psalmi 48, 16). Iar dacă aștepți la tine pe părinții care te-au născut prin plăcere și care s-au împreunat în somn, caută mai degrabă pe Ziditorul și pe Cel ce a suflat suflet lucrător. Pe acesta căutându-L, așteaptă-L, ca nu cumva tinzând spre stricăciune, să cazi în materia vieții. Ia viață veșnică, moștenește slava Mirelui nestricăcios, desfătându-te de toate bunătățile ce ți le-a gătit în Împărăția cerurilor și dănțuind în Rai pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva, câștigând, prin înșelare, pe cele potrivnice bunelor făgăduințe, să fim duși în cuptorul cel cu foc. Căci acolo, zice, va fi plângerea și scrâșnirea dinților, din care să ne sârguim să fim izbăviți, cu mila Domnului nostru Iisus Hristos, mulțumind lui Dumnezeu și Tatălui pentru El, împreună cu Duhul Sfânt, Căruia fie slava și puterea în vecii vecilor.

 

(COLECȚIA VIAȚA ÎN HRISTOS PAGINI DE FILOCALIE 4 – SFÂNTUL SIMEON STÂLPNICUL DIN MUNTELE MINUNAT – Cuvinte ascetice)

Reclame

OMUL NU-ȘI ESTE SUFICIENT SIEȘI (Arhimandrit Simeon Kraiopoulos) ( II )

Viața lui Dumnezeu

Întrebare: ”Ați spus mai devreme că diavolul nu are viața lui Dumnezeu”.

          Una este a exista, altceva este a via. Dacă vă aduceți aminte, și duminica trecută am făcut o mică distincție. Am spus că avem anumite realități date. Una dintre acestea este faptul că omul a fost făcut să se miște necontenit. Altă realitate dată este aceea că a fost făcut să vieze. O a treia realitate dată este că a fost făcut ca să existe și o a patra, fără ca aceasta să însemne că nu mai sunt și alte realități date, că a fost făcut ca să asimileze. Omul nu este un mecanism, ci el sporește necontenit, creșe mereu și aceasta înseamnă că el asimilează. Nu-i este de ajuns să se nască, nu-i este de ajuns că există, nu-i este de ajuns să aibă viață, ci are nevoie să asimileze hrană, pentru a crește până la un anumit punct și după aceea încetează să se mai dezvolte și asimilează pentru a putea trăi.

         

În integralitatea lui, omul a fost făcut ca să asimileze hrana duhovnicească pentru totdeauna. De îndată ce Dumnezeu face o ființă rațională, omul îngerul – și demonii au fost îngeri, orice face Dumnezeu este ”bun foarte” – această ființă rațională, va exista pentru totdeauna. Nu va pieri, însă, dacă nu va fi cu Dumnezeu, nu va avea întru sine viața lui Dumnezeu.

          Diavolul, căzând, a pierdut cu totul această viață a lui Dumnezeu și de aceea nu se poate mântui. Omul însă, pentru că nu a căzut numai prin voia sa, căci ispita a venit din afara lui, de la diavol – desigur, omul a acceptat-o, însă în orice caz vina căderii sale nu este în întregime a sa, nu este cu totul vinovat, ci numai într-o anumită măsură – omul deci, deși a căzut, însă pentru că a contribuit și diavolul la căderea sa, de aceea nu s-a degradat în întregime. Iar calitatea de a fi ”după chipul lui Dumnezeu” rămâne într-un fel anume în om. Rămâne în el, dacă vreți să spunem astfel, ceva anume din viața lui Dumnezeu și de aceea omul se poate mântui.

          Acesta este cuvântul pe care îl propovăduiește Dumnezeu. A venit Dumnezeu și a propovăduit. Mai înainte de El au propovăduit prorocii, care au fost guri ale lui Dumnezeu, apoi a venit Hristos și a propovăduit Evanghelia, și mulți L-au ascultat, au primit cuvântul Lui și au crezut, în vreme ce nici un demon nu a crezut și nici nu poate să creadă și nici nu poate să primească propovăduirea lui Hristos.
Citește mai mult »