OMUL NU-ȘI ESTE SUFICIENT SIEȘI (Arhimandrit Simeon Kraiopoulos) ( II )

Viața lui Dumnezeu

Întrebare: ”Ați spus mai devreme că diavolul nu are viața lui Dumnezeu”.

          Una este a exista, altceva este a via. Dacă vă aduceți aminte, și duminica trecută am făcut o mică distincție. Am spus că avem anumite realități date. Una dintre acestea este faptul că omul a fost făcut să se miște necontenit. Altă realitate dată este aceea că a fost făcut să vieze. O a treia realitate dată este că a fost făcut ca să existe și o a patra, fără ca aceasta să însemne că nu mai sunt și alte realități date, că a fost făcut ca să asimileze. Omul nu este un mecanism, ci el sporește necontenit, creșe mereu și aceasta înseamnă că el asimilează. Nu-i este de ajuns să se nască, nu-i este de ajuns că există, nu-i este de ajuns să aibă viață, ci are nevoie să asimileze hrană, pentru a crește până la un anumit punct și după aceea încetează să se mai dezvolte și asimilează pentru a putea trăi.

         

În integralitatea lui, omul a fost făcut ca să asimileze hrana duhovnicească pentru totdeauna. De îndată ce Dumnezeu face o ființă rațională, omul îngerul – și demonii au fost îngeri, orice face Dumnezeu este ”bun foarte” – această ființă rațională, va exista pentru totdeauna. Nu va pieri, însă, dacă nu va fi cu Dumnezeu, nu va avea întru sine viața lui Dumnezeu.

          Diavolul, căzând, a pierdut cu totul această viață a lui Dumnezeu și de aceea nu se poate mântui. Omul însă, pentru că nu a căzut numai prin voia sa, căci ispita a venit din afara lui, de la diavol – desigur, omul a acceptat-o, însă în orice caz vina căderii sale nu este în întregime a sa, nu este cu totul vinovat, ci numai într-o anumită măsură – omul deci, deși a căzut, însă pentru că a contribuit și diavolul la căderea sa, de aceea nu s-a degradat în întregime. Iar calitatea de a fi ”după chipul lui Dumnezeu” rămâne într-un fel anume în om. Rămâne în el, dacă vreți să spunem astfel, ceva anume din viața lui Dumnezeu și de aceea omul se poate mântui.

          Acesta este cuvântul pe care îl propovăduiește Dumnezeu. A venit Dumnezeu și a propovăduit. Mai înainte de El au propovăduit prorocii, care au fost guri ale lui Dumnezeu, apoi a venit Hristos și a propovăduit Evanghelia, și mulți L-au ascultat, au primit cuvântul Lui și au crezut, în vreme ce nici un demon nu a crezut și nici nu poate să creadă și nici nu poate să primească propovăduirea lui Hristos.

          Astăzi, nimeni nu poate spune că ne-a părăsit Dumnezeu, că nu avem cuvântul lui Dumnezeu, că nu știm ce vrea Dumnezeu, că nu ne arată voia și sfatul Său. Nimeni nu poate spune astăzi acest lucru. Desigur, și mai înainte de venirea lui Hristos puteau oamenii cunoaște voia lui Dumnezeu, însă mai ales după venirea Sa toți pot cunoaște voia Sa.

          Prin urmare, deși Hristos propovăduiește lumii prin Biserica Sa, prin Evanghelie, prin cuvântul Său scris pe care l-a lăsat, nu cred toți; numai unii dintre ei cred. Acest lucru este foarte grav și primejdios. Să auzi cuvântul lui Dumnezeu, să auzi propovăduirea, să îți vorbească Dumnezeu și să îți ofere mântuirea, să îți ofere învierea, să vrea Dumnezeu să te scoată din această decădere, din acest iad în care te afli și tu să nu înțelegi, să nu răspunzi, deși este în putința ta să înțelegi și să răspunzi – căci, după cum am spus, omul nu s-a degradat întru totul – aceasta înseamnă că diavolul a lucrat mult asupra ta, însă cu acordul și îngăduința ta, și lucrează neîncetat asupra ta și te câștigă.

          De aceea în cele din urmă Domnul va spune celor care vor merge în chinurile veșnice: ”Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Matei 25, 41). Este ca și cum ar spune Dumnezeu: ”Pe diavol l-ați ales; cu el să mergeți și să trăiți împreună. Unii chiar se laudă cu acest lucru. Nu știu dacă i-ați auzit pe unii spunând: ”Noi ce să facem în Rai? Acolo o să fie popi și alte lucruri asemenea. Noi o să mergem acolo unde sunt petreceri”. Preferă viața diavolului, alianța cu diavolul.

Repet, acest lucru este foarte grav, să fie propovăduită Evanghelia și noi să nu înțelegem, să nu o primim în inima noastră. Și nu mă refer la faptul că nu o înțelegem cu intelectul nostru, ci că nu răspundem pe măsură, nu ne conformăm. Nu se poate să vorbească Dumnezeu și tu, omul, să nu asculți și să nu urmezi cuvintelor Sale. Ceva nu este bine cu tine.

Nevrotic și sfânt?

Întrebare: ”În afara lui Dumnezeu poate exista un om sănătos psihic? Mă refer la aspectul nevrotic”

          Se poate ca cineva să nu fie aproape de Dumnezeu, să fie în afara bisericii și să nu fie nevrotic. Nu este neapărat să fie astfel. Însă este într-un alt fel de stare maladivă. Nevrozele, în general, diversele stări psihopatologice nu sunt neapărat o consecință a depărtării noastre de Dumnezeu, pentru că altfel ar fi trebuit ca toți cei care sunt departe de Dumnezeu să fie nevrotici. Însă nu sunt. Acest lucru trebuie clarificat.

          Mai înainte de a continua, spun și aceasta: cineva poate fi foarte bolnav de tuberculoză, de vreo afecțiune a stomacului sau de altă afecțiune și să fie creștin, însă în acest caz lucrurile sunt diferite. Și anume, cineva care este foarte bolnav trupește poate fi sfânt. Cel care însă este nevrotic nu poate fi sfânt. Sfântul este neapărat liber față de astfel de stări. În aceasta constă diferența specifică dintre bolile psihice și cele trupești. Uneori psihiatrii aseamănă bolile psihice cu cele trupești și spun că așa cum poți fi bolnav trupește, tot astfel poți fi bolnav și psihic. Nu este exact așa. Este într-o oarecare măsură astfel, însă nu exact așa cum stau lucrurile. Există, cred eu, o diferență specifică.

          În cel nevrotic se exercită unele mecanisme interioare ale alcătuirii sale psihice, astfel că el încă nu poate avea atitudinea corectă față de viață, față de realitate, față de el însuși, iar ființa lui este confuză poate chiar din vremea copilăriei. Se mai poate ca în subconștientul său să se afle unele lucruri necunoscute, motiv pentru care el suferă. Dar dacă cândva îl va elibera cu adevărat Hristos, cu siguranță se va elibera de acestea. Nu poate fi cu adevărat liber în Hristos și în același timp să fie și nevrotic. Astfel socotesc eu. Nu știu dacă greșesc. Dacă se află aici de față un specialist, să ne ajute.

          Nu ne-am îndepărtat de tema noastră, pentru că, dacă vă aduceți aminte, tema noastră se referă la aceste afecțiuni ale omului, la bolile, confuziile, blocajele omului și la rugăciune. Atunci când omul învață să se roage, se eliberează de acestea.

Oameni lumești care nu întâmpină dificultăți lăuntrice

Întrebare: ”Auzim despre anumite persoane că duc o viață foarte confortabilă, și-au rezolvat problemele psihice, însă nu se face referire la viața lor duhovnicească, la viața cea după Dumnezeu. Îmi amintesc concret că într-o carte a autoarei Karen Horney (psiholog de origine germană, 1885 – 1952) sunt relatate cuvintele cuiva dintre pacienții săi, care era un om cu confort psihic, și nu se menționează ceva mai mult decât atât”.

          Nu trebuie să ne surprindă acest lucru. Putem întâlni mulți oameni cu totul lumești, care nu au o relație cu Dumnezeu și trăiesc confortabil. Mănâncă, beau, petrec, nu au o complexe și dificultăți lăuntrice. Însă aceasta nu este viață duhovnicească, este viața omului căzut. Atunci când spunem că trebuie să trăim duhovnicește, acest lucru nu înseamnă că trebuie să ducem o viață confortabilă. Dacă în fiecare zi bei vin vei duce o viață confortabilă. Am putea spune că toți oamenii care trăiesc departe de Dumnezeu sunt, mai mult sau mai puțin, beți, nu de vin, ci de alte lucruri. Însă, atunci când vine ceasul morții, beția nu mai poate oferi nimic. Atunci este ceasul judecății lui Dumnezeu, și numai Dumnezeu știe ce va fi din acel moment și după aceea.

          Cu toate acestea, om cu totul normal nu poate fi decât acela care este om al lui Dumnezeu. Iar atunci când întâlnim câteodată, arareori, un om cu adevărat al lui Dumnezeu spunem că acesta este om adevărat. Se poate ca, atunci când vorbește, să nu știe să se exprime bine, se poate ca atunci când șade, să nu șadă foarte civilizat, însă nu ai nicio îndoială că te afli înaintea unui om al lui Dumnezeu. Ceilalți au acest confort, despre care a vorbit colegul nostru, le reușesc lucrurile pe care le fac, le propășesc, însă în general viața lor – nu însă viața lui Dumnezeu, ci viața comună, viața care decurge din faptul că cineva doar există – se desfășoară ca într-o beție. De aceea îi vedem pe toți acești oameni că nu pot trăi fără hobby-urile lor, fără a-și satisface o nevoie sau alta.

         

Omul lui Dumnezeu este liber, întru totul liber. Este numai rob al lui Dumnezeu. ”Pavel, rob al lui Iisus Hristos” (Romani 1, 1), om smerit. ”Dacă aș plăcea însă oamenilor, n-aș fi rob al lui Hristos” (Galateni 1, 10). Dacă aș fi fost plăcut oamenilor, adică robul lor, nu aș fi fost rob al lui Hristos. Deoarece pentru a te face plăcut oamenilor trebuie să te faci robul lor. Cineva spunea: ai studiat la facultatea de lingușeală? Dacă te comporți astfel, vei fi plăcut oamenilor, vei fi rob al lor, însă nu vei fi rob al lui Hristos.

Binele care decurge din stările psihopatologice

 

          Întrebare: ”De ce Dumnezeu îngăduie ca omul să fie afectat nu doar de nevroze, ci și de psihoze? Căci există și psihoze care se datorează unor degenerări organice ale creierului. Este exclus ca sfinții să fie afectați de aceste psihoze care nu sunt de natură organică?”

Este absolut exclus. Se poate ca cineva, așa cum v-am spus, să intre în Biserică și să se spovedească, să se împărtășească, să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să ia parte la slujbe, să se nevoiască, dar să aibă și o psihoză, sărmanul. Însă, dacă va progresa în așa măsură încât să înceapă să se sfințească duhovnicește sufletul lui și deja să avem cazul unui om sfânt, atunci psihoza nu mai are nici un loc. Veți zice acum: Cu ce e devină sărmanul ca să aibă această psihoză, care nu îl lasă să se sfințească? Nu este vorba că nu îi îngăduie psihoza să se sfințească. V-am mai spus înainte că de multe ori Dumnezeu folosește toate acestea pentru a-l mântui pe om.

          Sunt mulți care nu au nici psihoze, nici nevroze și nu se sfințesc deloc. Și mi s-a întâmplat de multe ori să spun unora care au stări psihopatologice: ”Acum ai aceste probleme. Nu face nimic. Chiar dacă ți se vor părea dure cuvintele mele, îți spun: bine că le ai. Îți fac bine aceste probleme. Pentru că, după cât înțeleg eu, dacă Dumnezeu te-ar elibera acum de acestea – și nu este vorba că Dumnezeu ți le lasă ca să le ai sau că ți le-a dat ca să le ai, nu, ci le ai din alte cauze, însă Dumnezeu ar putea să ți le ia, deși ele nu pot fi luate așa cum poate fi luată o boală trupească; în aceste situații se ajunge și cu încuviințarea omului – deci dacă Dumnezeu te-ar elibera, nu mă îndoiesc că ai apuca alt drum decât cel al vieții cu Dumnezeu”. Ați înțeles.

          Eu, pe cât știu, nu am nicio îndoială că în anumite cazuri s-ar fi întâmplat astfel. Prin urmare, e benefică nevroza care încă nu a trecut, psihoza care încă nu a trecut, starea maladivă care încă persistă.

          Nu îți pierde nădejdea, nu îți pierde credința, nu-ți pierde curajul, ai răbdare, nu da multă importanță acestora și încet-încet, încet-încet, când va veni ceasul, te va elibera Dumnezeu, atunci când nu mai este pericolul ca tu să pleci de lângă El.

                                                                                                                                 24.10.1976

(ARHIMANDRIT SIMEON KRAIOPOULOS – Despre patimi și rugăciunea minții)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s