CELE PATRU REALITĂȚI ALE OMULUI (I)

Câteva noutăți introductive

Duminica trecută, când a avut loc prima noastră întâlnire, am stabilit tema anului în curs, iar de astăzi putem într-un fel să începem abordarea ei.

Am spus că nr vom ocupa de două teme particulare. Pe de o parte, ne vom apleca asupra patimilor și a pătimirilor omului. Pătimirile omului sunt inevitabile și se datorează faptului că omul a îndreptat către alte direcții unele însușiri date lui de către Dumnezeu și din această cauză se chinuie și de aici se nasc toate greutățile prin care el trece, toate necazurile pe care le suferă, stresul, bolile, și în cele din urmă ajunge la prăbușire. Mulți oameni ajung să se prăbușească.

Vom încerca la această întâlnire a noastră să precizăm care sunt patimile, nu numai în înțelesul strict al cuvântului, cel ascetic, dar și în înțelesul mai general. Vom preciza care sunt patimile, slăbiciunile, toate acele probleme lăuntrice care îl chinuie pe om.

Nimeni dintre cei care vă aflați aici nu ar putea susține că este liber de slăbiciuni, liber de probleme lăuntrice, că nu este dependent de nimic și că se poate mișca, că poate acționa și își poate desfășura activitățile, munca sa ca un om liber. Nu cred că cineva ar putea să susțină acest lucru, mai ales în zilele noastre, când se vorbește atât de mult despre libertate și despre bucurie.

Personal, eu cred că dacă astăzi toți oamenii, însă în special tinerii, care discută atât de mult despre libertate și caută atât de mult libertatea – și eu cred că ei o caută sincer; faptul că ajung în impas și devin victima unuia și a altuia e altceva, dacă deci ar fi cunoscut ce libertate dă Hristos, le-ar fi lepădat pe toate, pe toate le-ar fi părăsit și L-ar fi urmat pe Hristos, astfel încât ar fi putut spune: ”Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”.(2Corinteni 3, 17), ”Dacă Fiul (Hristos) vă va face liberi, cu adevărat veți fi liberi”(Ioan 8, 36), ”Să stați, deci, întru libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi, și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei” (Galateni 5, 1). Însă nu cunosc această  libertate, pentru că nu vor să o cunoască.

Toate ale fiecăruia dintre noi dar și toate celelalte lucruri trebuie să le privim mereu având temelie credința noastră în Hristos și să le privim în lumina pe care o aruncă asupra lor credința noastră în Hristos. Cu cât cineva le privește mai mult astfel, cu atât le vede mai clar și cu atât mai bine le poate întâmpina și soluționa mai bine. Altfel, desigur că socotește că le privește fără prejudecăți, neinfluențat și liber, însă mai mult se încurcă.

Cred foarte mult că psihologia îl poate ajuta mult pe omul contemporan, însă numai când cineva se folosește de ea pentru a ajuta în anumite situații. Dacă cineva se limitează numai la psihologie, de cele mai multe ori va face mai mult rău decât bine. Toate aceste situații sunt pentru a ne ajuta să ne încredem mai mult în Dumnezeu, să nădăjduim mai mult în Dumnezeu și, în cele din urmă, să ne mântuim.

Pe de altă parte, anul acesta am putea spune câteva lucruri despre rugăciune, despre rugăciunea minții, despre ”Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește – mă”.

Mai ales în zilele noastre oamenii manifestă un interes pentru această rugăciune, deoarece este scurtă și poate fi spusă oriunde. Pentru condițiile în care trăiește astăzi omul și pentru că este tulburat și plin de griji, această rugăciune este chiar ceea ce-i trebuie. Și mai cu seamă, pe cât poate și după cum poate ajuta rugăciunea, îndeosebi cea a minții, pe toți aceștia care au patimi și probleme lăuntrice, nimic altceva nu-i poate ajuta.

Să menționăm aici că toate aceste probleme despre care vom încerca să vorbim la întâlnirile noastre se nasc înlăuntrul omului deoarece mintea este împletită cu cugetarea, iar cugetarea e încurcată cu o mie și una de lucruri: cu temeri, cu timidități, cu închipuiri, cu pericole închipuite, cu tot ce ține de caracterul omului. Unul este lipsit de personalitate, altul are o personalitate foarte sensibilă, altul este timid de la naștere, altul are o predispoziție pentru anumite lucruri rele. Când mintea omului se încurcă în acestea – și din nefericire este încurcată – nimeni nu mai poate să o scoată la capăt.

Atunci când mintea omului începe prin rugăciune să se descurce încet-încet din încrengătura acestora și să se dedice rugăciunii, înțelesului rugăciunii, cuvintelor rugăciunii, care toate sunt Hristos, atunci se depășesc toate încurcăturile și omul devine om adevărat, încât se întreabă: ”Ce s-a întâmplat? De unde mai înainte eram încurcat, cum a venit această izbăvire, această libertate?”. Deci rugăciunea minții este și un medicament tămăduitor al patimilor, al neputințelor, al complexelor, al stărilor confuze.

Desigur, cei ce nu cunosc acestea aud despre ele și zic: ”Ce sunt acestea? Ceva pe chinezește? Nu, pe grecește sunt zise și sunt duhovnicești, de la Părinți.

 

Prima realitate dată:

Suntem făcuți să fim veșnic în mișcare

 

Însă acum, după toate aceste noțiuni oarecum introductive, să abordăm tema de la începutul ei și să face referire la unele realități date pe care le are omul.

Dumnezeu l-a făcut pe om în așa fel încât nu pentru câteva zile, nu pentru câțiva ani, ci pentru veșnicie – și nici nu putem cuprinde cu mintea noastră ce înseamnă pentru veșnicie – să se poată mișca neobosit. Astfel l-a plăsmuit Dumnezeu pe om. Precum este și inima noastră: de atunci când ne naștem până când murim, ea bate mereu neobosită. Și cred – dacă se află aici de față un medic, ne-ar putea confirma – că inima nu se îmbolnăvește în cele din urmă datorită faptului că a obosit-o funcționarea ei. Nu, altele sunt cauzele care duc la epuizarea inimii și nu această funcționare în sine. Nu numai inima, dar și toate organele, cred că pe măsură ce funcționează, pe atât se reînnoiesc. Iată deci un exemplu. În orice caz, însă, inima după cum cunoaștem în zilele noastre, funcționează mulți ani și după aceea încetează să mai bată, își încetează munca.

În general, însă, omul a fost făcut astfel încât nu numai să poată munci veșnic, ci ca toată viața lui să fie munca, mișcarea, mișcarea veșnică. Această realitate dată nu numai că nu duce la oboseală, ci este viața lui. Înțelegeți deci acum ce implică această realitate dată.

Omul este deci făcut să se afle veșnic în mișcare și în special mintea sa este făcută astfel încât să se miște veșnic. Însă numai atunci când mintea se mișcă spre Dumnezeu, când mintea este îndreptată către Dumnezeu, numai atunci când are ”relații de schimb” cu Dumnezeu, dacă putem spune așa, se află în mișcarea ei adevărată, în funcționarea ei adevărată, iar omul nu numai că nu obosește, ci trăiește și își împlinește menirea, este fericit. Atunci când omul, în special cu mintea sa, încetează să mai fie îndreptat către Dumnezeu, nu cu întreruperi, ci continuu – și încotro se îndreaptă? În altă direcție, bineînțeles – această stare îl face să-și piardă liniștea.

Omul – vedem acest lucru, îl trăim – vrea ceva, caută ceva. Și în vreme ce de multe ori cineva poate fi epuizat trupește, este ostenit, cade, în altă privință, însă dacă vreți să-i zicem duhovnicească, el continuă să caute. Acest lucru este inevitabil, întrucât omul este făcut ca să trăiască și mai ales să fie mereu în mișcare, în lucrare, să funcționeze mereu, și atunci când merge pe o cale greșită se va afla desigur tot în mișcare, însă într-o astfel de mișcare care îi va pricinui înlăuntrul său un gol și stres, va apărea înlăuntrul său ceva care îi provoacă insatisfacție și o stare chinuitoare.

Vedeți ce se întâmplă astăzi? Ne îngrijim să facem una, alta, să mergem într-acolo, să mergem încoace, să auzim una, să auzim alta. Uitându-ne puțin asupra acestei mișcări a omului, asupra acestei stări de insatisfacție, a acestei căutări, vom vedea că sărmanul om este un alt Sisif. Acesta, după cum știți, a fost osândit în iad să împingă o piatră mare pentru a o urca în vârful unui deal, însă vârful dealului era atât de îngust, încât imediat ce urca piatra acolo era cu neputință ca ea să seta în loc și se rostogolea la vale, iar Sisif începea din nou urcușul împingând-o.

 

A doua realitate dată a omului: făcut ca să trăiască

 

Altă realitate dată este aceea că omul este făcut de Dumnezeu ca să trăiască. Este astfel plăsmuit încât, într-un anume fel, să nu aibă nicio legătură cu moartea, să nu aibă nicio legătură cu dispariția. Este făcut să vieze, să aibă viață. Că vrea sau nu vrea, astfel stau lucrurile.

Care este urmarea acestei realități, atunci când omul nu își găsește viața în Dumnezeu și când constată ceea ce constată el înlăuntrul său? Urmarea este că omul se află necontenit într-un coșmar: teama de a nu-și pierde viața.

După cum știm foarte bine, toți căutăm acest lucru: să nu fie război, să nu ne pierdem viața, să nu ne îmbolnăvim de cancer și să ne pierdem astfel viața, să nu dea vreo mașină peste noi și să ne pierdem viața. Trec anii și, după cum știm, simțim că ni s-a dus viața, și acest lucru ne înspăimântă. Trăiește mereu cu coșmarul temerii de a-și pierde viața. Cum poate omul să aibă odihnă, pace, atunci când trăiește necontenit cu această teamă?

Teama nu-l lasă pe om să iubească. ”Iubirea desăvârșită – spunea Evanghelistul Ioan – alungă frica” (1Ioan 4, 18). Prin urmare, atunci când există teamă nu poate exista iubire. Altceva sunt pseudo-iubirile dintre noi. Iubirea adevărată a lui Dumnezeu ”scoate afară”, aruncă departe teama. Dacă teama e de față, aceasta înseamnă că nu există iubire. Și știm foarte bine că această teamă, într-un fel sau altul, este o moarte prezentă. Este ca ceva care lucrează în noi necontenit și ne amintește că există pericolul, moartea, stricăciunea. Înțelegeți ce chin se poate naște în om din cauza acestei realități date.

Prima realitate dată este aceea că omul este făcut să se miște neobosit, veșnic – firește, către Dumnezeu – și să lucreze. Omul a căzut, însă această realitate dată nu s-a pierdut. Iar are posibilitatea – mai degrabă nu posibilitatea, ci nevoia – de a face necontenit ceva, are nevoie să se miște, însă se mișcă direcție greșită și astfel apare chinul, stresul.

A doua realitate dată este aceea că omul a fost făcut să trăiască. Nu au nicio legătură cu el moartea, distrugerea, nimicirea. Așa a fost făcut omul. Însă realitatea zilnică ne spune că încontinuu ne aflăm în primejdia de a dispărea, în vreme ce înlăuntrul nostru există tendința intensă de a trăi. Alt chin, altă suferință și iarăși stres.

 

A treia realitate dată: Dumnezeu l-a făcut pe om ca să existe

Altă realitate dată: Dumnezeu l-a făcut pe om ca să existe. După cum am spus deja, l-a făcut pe om ca să se miște, să trăiască, să aibă viață, însă l-a făcut și ca să existe, adică să aibă conștiința nu doar că trăiește, ci că există. După cum Dumnezeu este Dumnezeu Cel Unul și viază ca Un Dumnezeu, dacă putem spune astfel, însă El ca existență este trei Persoane. Dumnezeu există ca persoană. Persoană este Tatăl, Persoană este Fiul, Persoană este Duhul Sfânt. Orice om este persoană, este făcut de Dumnezeu ca persoană. Iar persoana vrea să existe, simte această nevoie de a exista. Nu poate fi altfel. Are conștiința că există, fără ca această realitate să-l facă pe om să vrea să-L depășească pe Dumnezeu sau să vrea să stea lângă Dumnezeu. Este creația lui Dumnezeu, este făptura lui Dumnezeu, făptură care însă există.

Și, după cum știți, și în relațiile noastre cu Dumnezeu, Dumnezeu este ”tu”, iar omul este ”eu”; Dumnezeu este ”eu”, omul este ”tu”. Nu avem de-a face cu vreo stare de ”nirvana” în care omul se pierde în Dumnezeu. Omul Îi vorbește lui Dumnezeu și Dumnezeu îi vorbește omului, fiecărui om. Toți credincioșii suntem Biserica cea Una, suntem mireasa lui Hristos, însă și fiecare în parte, ca persoană, suntem mireasa lui Hristos.

Înțelegeți ce implică această realitate dată. Tot egoismul pe care îl are fiecare dintre noi de aici pornește. Dumnezeu ne-a făcut astfel încât să simțim nevoia de a exista, și vom exista pentru totdeauna fiecare ca persoană concretă. Nicio persoană nu se pierde în celelalte persoane. Însă odată ce omul a pornit pe altă cale, toată această nevoie s-a transformat în egoism. Veți fi observat fiecare acest lucru la voi înșivă, dar și la ceilalți.

În urmă cu câteva zile mă aflam într-un autobuz. Printre călători era și un grup de tineri care discutau între ei. Vorbea unul, vorbea celălalt, vorbea una, vorbea cealaltă. Cuvintele lor erau o încercare nestăvilită de a spune fiecare celorlalți: ”Sunt și eu, exist și eu!”. De aceea, pe cât putea fiecare dintre ei, ”făcea pe deșteptul”.

Foarte rar se întâmplă ca un om, într-un fel sau altul, cu o atitudine pozitivă sau negativă, să nu vrea să spună: ”pe lângă ceilalți sunt și eu”. Chiar și pruncul de multe ori plânge pentru a-i da de înțeles mamei că există și el. Și pe măsură ce cresc, unii dintre copii bat din picior pentru a afirma că există; alți copii au capacitatea de a impune ceea ce vor ei, pentru a spune astfel că există. Alți copii, cărora nu le iese altfel, vor încerca în alt fel să arate că există: prin încăpățânare, prin întoarcerea privirii în altă parte.

Înțelegeți din nou ce chin ia naștere în fiecare dintre noi din cauza acestei realități. Foarte rar vei găsi pe cineva care să nu încerce să-și adeverească existența sa. Dacă se întâmplă ca cineva să nu dea semne exterioare ale existenței sale – înlăuntrul său nu știm ce se petrece – acesta mai degrabă are o problemă. Foarte rar se găsește un om care, aflându-și odihna în Dumnezeu, își găsește existența în Hristos, în Hristos el devine persoană și simte că există. Acest om nu simte nicio nevoie de a se impune, nici de a face pe deșteptul, nici să țipe, nici să fie sfios, nici să facă pe șeful.

 

A patra realitate dată: omul poate asimila neîncetat

O a patra realitate dată este aceasta: Dumnezeu l-a făcut pe om astfel încât să poată asimila. Cu alte cuvinte: l-a făcut să poată primi, să poată lua; nu printr-o manifestare exterioară, întinzându-și mâna pentru a primi, ci lăuntric ca existență, să aibă capacitatea de a primi și nu o dată, nici pentru câțiva ani, ci veșnic. Omul, într-un fel mereu nou și din ce în ce mai mult, Îl va primi și asimila veșnic pe Dumnezeu, se va bucura de El și Îl va gusta. Așa este omul făcut.

Înțelegeți acum, din nou, ce se petrece în om, care este făcut astfel și are această realitate dată, atunci câne el nu își caută odihna în Dumnezeu, ci este omul comun, omul obișnuit pe care îl știm.

Vedeți ce se întâmplă în viața de zi cu zi? Căutăm să mâncăm, să auzim, să bem, să vedem, să nu o pierdem ceva, să nu pierdem altceva, să simțim cât se poate de multă plăcere. Nu mă refer numai la faptul că cineva vrea să se miște, să trăiască, vrea să existe, să-și adeverească existența sa între ceilalți. Nu. Omul vrea să devoreze. Și nu numai dulciuri sau tot felul de bucate sau băuturi, ci vrea să se și bucure de o plăcere sau de alta, vrea să-și satisfacă și această dorință, și pe cealaltă. Și aceasta este alt chin.

Vedeți ce pătimesc în zilele noastre – și în toate vremurile – tinerii, în special tinerele? Nu cumva să iasă din casă și să nu fie îmbrăcați după cum cere moda, nu cumva să fie demodați. Și acest lucru este valabil deopotrivă și pentru bărbați, și pentru femei. Desigur, are legătură și cu celelalte realități date, care au fost pervertite. Unii se supun dietelor, se pun pe cheltuială și nu știu câtă vreme pierd pentru a se ”aranja”. Iertați-mă că mă exprim astfel: acestea sunt pe de-a-ntregul prostii. Cât timp pierd, cât efort depun, câte cheltuieli fac și ce neliniște au aceștia, crezând că în acest fel își adeveresc existența sau că se vor sătura, adică va fi satisfăcută această realitate dată, aceea de a avea permanent nevoia de a asimila, sau va fi satisfăcută cealaltă realitate dată, aceea de a fi făcuți să se miște necontenit.

 

(ARHIMANDRIT SIMEON KRAIOPOULOS – DESPRE PATIMI ȘI RUGĂCIUNEA MINȚII, 2017, Editura Bizantină)

 

Anunțuri

VAI …..

Vai celor ce ocărăsc și înjură pe alții, că s-au înstrăinat pe ei de fericirea iubirii.
Vai bârfitorilor și pizmașilor, că s-au înstrăinat de bunătatea și mila lui Dumnezeu.
Vai celor ce voiesc să placă oamenilor, că nu pot plăcea lui Dumnezeu.
Vai celor ce caută la fața oamenilor, că au căzut din adevărul lui Dumnezeu.
Vai celor mândri, că s-au dat pe partea diavolului răsculat împotriva lui Dumnezeu.
Vai celor ce nu se tem de Domnul, că pentru aceasta se vor împleti cu multe păcate și se vor biciui și aici, și acolo.
Vai nouă, că nu suportăm înțepăturile perilor, ale firelor de praf, ale țânțarilor, ale muștelor și ale albinelor, dar nu căutăm nici un ajutor sau scăpare de gura mare a balaurului care ne mușcă și ne soarbe ca printr-o gură căscată și ne pătrunde cu toate acele otrăvitoare ale morții.
Vai nouă, că diavolul ne consumă prin toate plăcerile, durerile părute, trebuințele și amăgirile lumii și nu voim să ne odihnim de relele lui.
Vai nouă că, stăpânindu-ne ani mulți despărțirea de Dumnezeu, care ne slăbește credința ortodoxă, nu plângem, nu arătăm durerea inimii, nu ne înfrânăm de la patimile ce ne stăpânesc, ci adăugăm păcate la păcate, ca să primim în gheena chinurile amare și vecinice pentru necredința și faptele noastre rele.
Vai nouă, că la plângerile scrise, ajungând la sfârșitul vieții, am adăugat fără să ne pocăim și să plângem, la relele noastre din tinerețe, relele mai mari și mai de nesuportat ale bătrâneții și păcate mai împovărătoare.
Vai nouă, că nu ne rușinăm nici de durerile mai apăsătoare și de bolile felurite ale trupului, ci ne întărim în păcate și le hrănim în chip disprețuitor prin multă neînfrânare și lene trupurile noastre întinate și păcătoase.
Vai nouă, că va trebui să trecem prin focul ce se învârtește în jurul nostru și să străbatem valurile mării, ”ca fiecare să ia după cele ce a făcut în trup, fie bune, fie rele”.
Vai nouă, că nu ne gândim la focul acela întunecat și nematerial și la plânsul amar și la scrâșnirea dinților.
Căci Dumnezeu va îndepărta însușirea luminoasă a flăcărilor și va lăsa păcătoșilor lipsiți de evlavie, însușirea arzătoare și întunecată a focului.

 

(SFÂNTUL ISAIA PUSTNICUL – FILOCALIA volumul X)

FERICIRILE … SFÂNTULUI EFREM SIRUL (III)

14719826_162556364202587_2800002232391565312_n1

 

FERICIT este cel ce iubeşte înfrânarea după Dumnezeu şi nu s-a osândit pentru pântece, ca un desfătat şi întinat, că se va mări întru Domnul.
FERICIT este cel ce nu s-a îmbătat de vin, ca un neînfrânat, ci se veseleşte totdeauna în pomenirea Domnului, întru care toţi sfinţii se veselesc neîncetat.
FERICIT este cel ce după Dumnezeu îşi iconomiseşte averile sale şi nu s-a osândit de Dumnezeu Mântuitorul, ca un iubitor de argint şi neîndurat către aproapele.
FERICIT este cel ce priveghează în rugăciuni, în citiri şi în lucrul cel bun, că se va lumina ca să nu doarmă întru moarte.
FERICIT este cel ce s-a făcut năvod bun duhovnicesc şi pe mulţi a vânat Stăpânului Celui Bun, că se va lăuda unul ca acesta întru Domnul.
FERICIT este cel ce s-a făcut chip bun aproapelui şi nu a rănit ştiinţa celui împreună rob, săvârşind cele nelegiuite, că se va binecuvânta unul ca acesta întru Domnul.
FERICIT este cel care s-a făcut îndelung-răbdător şi milostiv şi nu a fost rob balaurului mâniei, zic mâniei celei îndelungate şi rele, că se va înălţa unul ca acesta întru Domnul.
FERICIT este cel care a strălucit în credinţa Domnului ca o făclie aprinsă pe sfeşnic înalt, şi sufletele cele întunecate, care au urmat eresului celor necredincioşi şi păgâni, le-a luminat.
FERICIT este cel ce iubeşte adevărul neîncetat şi nu îşi dă gura lui minciunii, ca o unealtă a păgânătăţii, înfricoşându-se de porunca cea pentru cuvânt deşert.
FERICIT este cel care nu judecă pe aproapele ca un neînţelept, ci ca un priceput şi duhovnicesc s-a nevoit să-şi scoată bârna din ochiul său.

14677179_957048371091450_8948704596193181696_n
FERICIT este cel a cărui inimă a înflorit ca un finic în îndreptarea credinţei şi nu s-a făcut ca spinii, şi să fie alungată şi împinsă afară de eresul necredincioşilor şi al păgânilor.
FERICIT este cel care şi-a stăpânit genele şi nu l-a amăgit pe el gânditor şi simţitor pielea trupului care, după puţin, izvorăşte puroi.
FERICIT este cel care are înaintea ochilor ziua morţii şi a urât mândria, mai înainte de a se dovedi de moarte neputinţa firii noastre care putrezeşte în mormânt.
FERICIT este cel care cugetă la cei ce dorm grămadă în mormânturi şi a lepădat toată pofta cea rău puturoasă, că se va scula în slavă, când va răsuna trâmbiţa cea cerească şi va deştepta pe toţi fiii oamenilor.
FERICIT este cel care, în pricepere duhovnicească, vede ceata stelelor, care cu slavă strălucesc, şi frumuseţea cerului, şi doreşte să vadă pe Făcătorul tuturor.
FERICIT este cel care are în minte focul care s-a pogprât pe Muntele Sinaiului, şi glasurile trâmbiţelor, şi pe Moisi, stând în mijloc, cu frică şi cu cutremur, şi nu s-a lenevit de mântuirea sa.
FERICIT este cel care nu îşi are nădejdea sa spre om, ci spre Domnul, Care iarăşi va să vie cu slavă multă să judece toată lumea întru dreptate, că va fi ca un pom încărcat lângă ape şi nu va înceta a face rod.
FERICIT este cel căruia mintea i s-a făcut, cu darul, ca un nor plin de ploaie şi a adăpat sufletele oamenilor spre creşterea roadelor vieţii, că va fi darul lui spre laudă veşnică.
FERICIŢI cei ce aleargă după Dumnzeu neîncetat, că se vor acoperi de Dumnezeu în ziua judecăţii, făcându-se fii ai cămării Mirelui şi cu bucurie şi veselie vor vedea pe Mirele. Iar eu şi cei asemenea mie, trândavi şi iubitori de dulceţi, vom plânge şi ne vom tângui, văzând pe fraţii noştri în slavă, iar pe noi în munci.
FERICIT este cel care a plecat, urând viaţa aceasta pământească, şi împreună cu Dumnezeu cugetarea vieţii lui s-a făcut.

xxx
FERICIT este cel care, urând, a urât păcatul cel prea rău şi a iubit numai pe Dumnezeu Cel bun şi iubitor de oameni.
FERICIT este cel care s-a făcut pe pământ ca un înger ceresc şi următor Serafimilor şi curate îşi are totdeauna gândurile.
FERICIT este cel care s-a făcut curat înaintea lui Dumnezeu şi sfânt şi neatins de toate întinăciunile şi gândurile şi faptele cele viclene.
FERICIT este cel care s-a făcut cu totul liber întru Domnul de toate lucrurile acestei vieţi deşarte.
FERICIT este cel ce are în minte ziua cea înfricoşată ce va să fie şi s-a sârguit cu lacrimi să-şi tămăduiască rănile sufletului său.
FERICIT este cel ce s-a făcut cu totul ca un nor cu lacrimile şi a stins totdeauna văpaia focului, a patimilor.
FERICIT este cel ce umblă în calea poruncilor Domnului şi face în fiecare zi lăcaşuri înalte, prin credinţă şi prin dragoste.
FERICIT este cel ce sporeşte în faptele bune ale pustniciei, nădăjduind să ia de la Dumnezeu împărăţia cea cerească.
FERICIT este cel ce pomeneşte porunca cea înfricoşată a cuvântului deşert şi străjeri a pus gurii sale, ca să nu cadă din poruncă.
FERICIT este cel a cărui suflet s-a făcut ca un pom de curând sădit, ce are de-a pururea lacrimi după Dumnezeu, ca un izvor de apă.
FERICIT este cel ce sădește saduri bune în sufletul său, adică faptele cele bune și viețile sfinților.
FERICIT este cel ce își sădește și își adapă sadurile lui, cu lacrimi rugându-se, ca să fie sadurile lui bine plăcute și aducătoare de roadă Domnului.
FERICIT este cel ce s-a aprins de dragostea Domnului, ca dintr-un foc, și a ars tot gândul întinat și spurcăciunea sufletului său.
FERICIT este cel ce s-a făcut de bună voie ca un pământ bun și gras, rodind sămânță bună în o sută, în treizeci și în șaizeci.
FERICIT este cel ce s-a aflat sămânță bună înțarina aceea pe care a semănat-o Stăpânul.
FERICIT este cel care a aflat mărgăritarul cel ceresc și, vânzând toate ale lui de pe pământ, doar pe acesta l-a cumpărat.
FERICIT este cel ce a aflat comoara cea ascunsă în țarină și, bucurându-se, a lepădat toate și numai pe dânsa a câștigat-o.
FERICIT este cel ce pomenește totdeauna ziua ieșirii sale și se sârguiește a se afla în ceasul acela cu osârdie și cu frică.
FERICIT este cel ce a aflat îndrăzneală în ceasul despărțirii, când sufletul se desparte de trup cu frică și cu dureri. Că vin îngerii să-i ia sufletul și să-l despartă de trup și să-l pună înaintea scaunului judecății celei fără de moarte și înfricoșate.

FERICIRILE … SFÂNTULUI EFREM SIRUL (II)

greatFERICIT este cel ce a câştigat ochilor înţelegători privirea bunătăţilor celor ce vor să fie şi a muncii celei veşnice, şi s-a sârguit a se osteni, ca să dobândească veşnicele bunătăţi.
FERICIT este cel ce are înaintea ochilor neîncetat acel înfricoşat ceas şi s-a silit a bine plăcea lui Dumnezeu.
FERICIT este cel ce s-a făcut pe pământ nepătimaş ca un înger, ca împreună cu îngerii să se bucure în ziua aceea.
FERICIŢI cei ce sfinţenia o păzesc întru smerita cugetare şi în milă, că de adâncă pace se vor îndulci mădularele lor, şi în sufletul lor întru Duhul Sfânt se va bucura.
FERICIT este cel ce s-a facut cu totul liber de toate cele pământeşti ale acestei vieţi deşarte, şi numai pe singur Dumnezeu, Cel bun şi îndurat, L-a iubit.
FERICIT este cel ce s-a făcut plugar al faptelor bune şi a înălţat stog al rodurilor vieţii întru Domnul, ca o holdă de grâu roditoare.
FERICIT este cel ce s-a făcut bun lucrător de pământ al faptelor bune şi a sădit vie duhovnicească şi, culegând-o, a umplut jghiaburile de rodurile vieţii întru Domnul.
FERICIT este cel ce a veselit pe cel dimpreună cu robi ai săi cu veselie duhovnicească, din rodul faptelor bune, pe care ostenindu-se, le-a sădit ca să de rodul vieţii întru Domnul.
FERICIT este cel ce stă în adunare şi rugăciune ca un înger ceresc, curate având totdeauna gândurile, şi trecere nu a dat vicleanului, ca să-i robească sufletul de la Dumnezeu Mântuitorul.
FERICIT este cel care în cunoştinţă a iubit plânsul, şi cu umilinţă a picurat pe pământ lacrimile, ca nişte mărgăritare bune înaintea Domnului.
FERICIT este cel ce iubeşte sfinţenia ca lumina şi nu şi-a spurcat trupul său cu lucrurile întunecate ale vicleanului înaintea Domnului.
FERICIT este cel care îşi păzeşte trupul său în sfinţenia Mântuitorului şi nu şi-a ruşinat sufletul său cu lucruri străine, ci a rămas bine plăcut întru Domnul.
FERICIT este cel ce a urât lucrarea urâtă, care este plină de ruşine, şi pe sine s-a pus înainte jertfă vie, bineplăcută Domnului.
FERICIT este cel ce de-a pururea are în sine pomenirea lui Dumnezeu, că va fi ca un înger ceresc pe pământ, cu frică şi cu dragoste, slujind Domnului.
FERICIT este cel ce iubeşte pocăinţa, care mântuieşte pe păcătoşi, şi nu a mai făcut rău, ca un necunoscător, înaintea Mântuitorului nostru Dumnezeu.
FERICIT este cel ce stă în chilie ca un viteaz ostaş, păzind visteria Împăratului, adică trupul împreună cu sufletul, fără prihană, întru Domnul.
FERICIT este cel ce stă în chilie ca un înger în cer, curate avându-şi gândurile, şi gura cântând Celui ce are stăpânirea a toată suflarea.
FERICIT este cel ce s-a făcut ca Serafimii şi ca Heruvimii şi nu s-a lenevit niciodată spre slujba cea duhovnicească, neîncetat slavoslovind pe Dumnezeu.

theodosius-anthonyFERICIT este cel ce este plin de-a pururea de bucurie duhovnicească şi nu s-a lenevit, purtând jugul cel bun al Domnului, că se va încununa cu slavă.
FERICIT este cel ce s-a curăţit pe sine de toată întinăciunea păcatelor, ca să primească în casa sa cu îndrăzneală pe Împăratul slavei, pe Domnul nostru Iisus Hristos.
FERICIT este cel ce se apropie cu frică şi cu cutremur şi cu groază de Preacuratele Taine ale Mântuitorului, şi a cunoscut că a primit în sine viaţă veşnică.
FERICIT este cel ce cugetă totdeauna la moarte şi a surpat patimile cele urâte, care se încuibează în inimile celor leneşi, că unul ca acesta se va mângâia în ceasul despărţirii.
FERICIT este cel ce pomeneşte totdeauna frica gheenei şi se sârguieşte, cu lacrimi şi cu suspinuri, a se pocăi curat întru Domnul, că se va izbăvi de necazul cel mare.
FERICIT este cel ce se smereşte pe sine totdeauna de bună voie, că se va încununa de Cel ce S-a smerit pe Sine, de bună voie, pentru noi.
FERICIT este cel ce cu toată cucernicia stă în chilie, ca Maria lângă picioarele Domnului, şi s-a sârguit ca Marta spre primirea Domnului şi Mântuitorului.
FERICIT este cel ce s-a aprins cu frica lui Dumnezeu şi are în sine de-a pururea fierbinţeala Sfântului Duh, şi cu totul a ars spinii şi ciulinii gândurilor viclene.
FERICIT este cel ce nu şi-a murdărit mâinile sale în lucruri străine, ca un necinstit, că şi pentru aceasta va fi judecat în ziua cea înfricoşată înaintea Domnului.
FERICIT este cel ce lucrează întotdeauna înţelegeri frumoase şi bune, şi cu nădejdea a biruit patima cea rea a lenevirii, de care sunt luptaţi pustnicii Domnului.
FERICIT este cel ce s-a făcut prea rodit întru Domnul, ca să aibă păzitori pe Sfinţii Îngeri, precum pomul roditor are păzitor pe grădinarul său.
FERICIT este cel ce s-a făcut ca un viteaz războinic în lucrul Domnului, şi care ridică pe cei trândavi şi mângâie pe cei ce se împuţinează pe calea Domnului.
FERICIT este cel ce iubeşte blândeţea întru pricepere duhovnicească şi nu s-a amăgit de vicleanul şarpe, avându-şi nădejdea în Domnul Cel bun şi îndurat.
FERICIT este cel ce cinsteşte pe sfinţi şi iubeşte pe aproapele şi zavistia a alungat-o din sufletul său, pentru care Cain s-a făcut ucigător de frate.
FERICIT este cel ce cu lucrul a mustrat pe tiranul, şi de faţa văpăii dulceţilor s-a temut că se va roura sufletul lui cu roua Sfântului Duh.
FERICIT este cel ce peste a cătui minte nu a putut norul cel întunecat al diavolului să năvălească şi să-l lipsească de lumina cea dulce şi de veselia drepţilor.
FERICIT este cel ce şi-a luminat ochii inimii şi, ca într-o oglindă, vede de-a pururea pe Domnul, căci unul ca acesta a primit uşurare la patimi şi de gândurile viclene.
FERICIT este cel iubeşte cuvintele frumoase şi bune şi urăşte cuvintele urâte şi aducătoare de stricăciune, că nu se va face rob vicleanului.
FERICIT este cel ce sfătuieşte pe aproapele cu frica lui Dumnezeu şi nu a amăgit sufletul lui, temându-se totdeauna de toiagul cel de fier al Păstorului Celui Mare.
FERICIT este cel ce ascultă pe aproapele după Dumnezeu şi rabdă necazurile, mulţumind, că unul ca acesta, mărturisitor făcându-se, se va încununa întru Domnul.
FERICIT este cel ce nu s-a prins de patima trândăviei, ca unul fără de bărbăţie, ci a aflat răbdarea cea desăvârşită, în care toţi sfinţii au primit cununile.

FERICIRILE … SFÂNTULUI EFREM SIRUL (I)

pic2

FERICIȚI, suntem noi, toți oamenii, de ce fel de Stăpân avem: dulce, nepomenitor de rău, bun, milostiv, îndurat, îndelung-răbdător, Care totdeauna iartă răutățile noastre, dacă noi vom voi.
FERICIT este cel care s-a nevoit ca împreună cu cei desăvârșiți să se încununeze, iar ticălos este cel care nu a fost lăudat nici împreună cu cei mai de pe urmă.
FERICIT este cel ce s-a învrednicit moștenirii sfinților și glasului ce zice: ”Veniți binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii”. (Matei 25, 34).
FERICIT este omul acela care nu se iuțește ușor și mânie nu primește. Unul ca acesta în pace este totdeauna.
FERICIT este cel ce s-a făcut cu totul liber de toate cele pământești ale acestei vieți deșarte, și numai pe singur Dumnezeu, Cel bun și îndurat, L-a iubit.
FERICIT este cel ce s-a făcut plugar al faptelor bune și a înălțat stog al rodurilor vieții întru Domnul, ca o holdă de grâu roditoare.
FERICIT este cel ce s-a făcut bun lucrător de pământ al faptelor bune și a sădit vie duhovnicească și, culegând-o, a umplut jghiaburile de rodurile vieții întru Domnul.
FERICIT este cel ce a veselit pe cei împreună robi ai săi cu veselie duhovnicească, din rodul faptelor bune, pe care, ostenindu-se, le-a sădit ca să dea rodul vieții întru Domnul.
FERICIT este omul acela care are întru sine frica lui Dumnezeu, că unul ca acesta este fericit şi de Duhul Sfânt: „Fericit bărbatul cel ce se teme de Domnul”.
FERICIT este omul care are dragostea lui Dumnezeu, că pe Dumnezeu în sine îl poartă. „Că Dumnezeu dragoste este” (I Ioan 4, 8)
FERICIT este cel ce a câştigat dragostea şi împreună cu dânsa s-a dus către Dumnezeu, că El, ce este al Său cunoscând, în sânurile Sale îl va primi. Că împreună petrecător cu îngerii va fi şi împreună cu Hristos va împărăţi.
FERICIT este cel ce a câştigat răbdare, că răbdarea nădejde are, iar nădejdea nu ruşinează.
FERICIT cu adevărat şi de trei ori fericit este cel ce are răbdare, că „cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui!”.
FERICIT cu adevărat şi de trei ori fericit este omul care are blândeţe ! Căci pe unul ca acesta, Domnul îl fericeşte, zicând: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”(Matei 5, 5).
FERICIT este cel ce şi-a îndreptat viaţa sa în adevăr şi în nici o minciună nu s-a prins.
FERICIT şi de trei ori fericit este cel ce s-a făcut lucrător al adevărului, că adevărat este Dumnezeu şi minciună întru Dânsul nu este.
FERICIT este cel ce a câştigat şi a avut ascultare adevărată şi nefăţarnică, că unul ca acesta următor este al Bunului nostru Dascăl, „Care ascultător S-a făcut până la moarte”. Filipeni 2, 8.

pic3
FERICIT şi de trei ori fericit este cel ce limba sa nu a vătămat-o cu ocara altora şi prin limbă inima nu şi-a spurcat, ci, pricepând că toţi suntem în vinovăţii, cu defăimarea altora nu s-a îndulcit şi a urât o patimă ca aceasta. Căci cel ce nu ocărăşte pe altul s-a păzit pe sine fără de prihană. Unuia ca acesta împiedicare nu i s-a făcut şi ştiinţa nu i s-a întinat.
FERICIT va fi cel ce pe calea cea strâmtă călătoreşte, că purtând cunună, la cer se va înălţa !
FERICIT va fi cel ce viaţă înaltă are şi cugetul smerit, că pe Hristos Îl urmează şi împreună cu Dânsul va şedea!
FERICIT va fi cel ce multor săraci le face bine, că mulţi ajutători va afla când se va judeca !
FERICIT va fi cel ce la toate bunătăţile pe sine se sileşte, că silitorii răpesc împărăţia cerurilor!
FERICIȚI suntem noi, toţi oamenii, de ce fel de Stăpân avem: dulce, nepomenitor de rău, bun, milostiv, îndurat, îndelung-răbdător, Care totdeauna iartă răutăţile noastre, dacă noi vom voi. Că, iată, ne roagă; iată, şi îndelung rabdă; iată, ne dă nouă toate bunătăţile Sale în veacul acesta şi acolo, de vom voi.
FERICIȚI sunt cei ce au iubit pe Dumnezeu, şi pentru dragostea Lui au defăimat toate.
FERICIȚI sunt cei ce lăcrimează ziua şi noaptea, ca să se izbăvească de urgia ce va să fie.
FERICIȚI sunt cei ce s-au smerit pe sine de bună voie, că acolo se vor înălţa.
FERICIŢI sunt cei înfrânaţi, ca desfătarea raiului pe ei îi aşteaptă.
FERICIŢI sunt cei ce şi-au chinuit trupurile în privegheri şi în pustnicie, că bucuria raiului le este pregătită.
FERICIŢI sunt cei ce s-au făcut de bună voie biserică a Sfântului Duh, că aceştia vor şedea de-a dreapta.
FERICIŢI sunt cei ce au câştigat dragostea lui Dumnezeu în sufletele lor, că iubitori de Hristos se vor chema.
FERICIŢI sunt cei ce s-au răstignit pe sine, că întru Dumnezeu s-a făcut cugetarea lor ziua şi noaptea.
FERICIŢI sunt cei ce şi-au încins mijloacele lor cu adevărul şi gata îşi au candelele lor şi aşteaptă pe Mirele lor când se va întoarce de la nuntă.

Sub chipul încercării se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu!

Tristețea nu este un lucru bun. Dar, în spatele tristeții, în spatele durerii, în spatele mâhnirii, în spatele încercării se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu, renașterea noastră spirituală, plămădirea din nou a omului, a familiei. Cred că fiecare dintre noi își datorează întoarcerea către Dumnezeu unei încercări. Credem că toate merg ca pe roate? Dumnezeu ne ia un copil. Plângem, ne tânguim mult. Dar Dumnezeu își trimite mai apoi harul său, iar oamenii se liniștesc. Se liniștesc și se apropie de Biserică, de spovedanie, de împărtășanie, de preotul duhovnic. Datorită pierderii copilului încep oamenii să meargă la biserică. Durerea îi face să caute, să se roage pentru odihna sufletului copilului și să facă pomenirile rânduite de Biserică.

Durerea liniștește inima și o face să asculte cuvântul lui Dumnezeu deși înainte era de piatră și nu primea cuvântul Lui. De exemplu, un om, un tânăr aflat în puterea tinereții se gândește că nimeni nu mai este ca el. Dobândește diplome, este respectat de ceilalți, este sănătos, este tânăr și frumos. Însă, atunci când sănătatea lui are de suferit și boala îl pune la pat, atunci începe și gândește diferit. ,,Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni” (Eclesiast 1, 2). ,,Pot să mor”, începe să gândească. ,,Ce folos am de la viața aceasta pământească?”. Și începe omul să gândească diferit. Atunci, de exemplu, un om se poate apropia de el și îi spune: ,,Citește cartea aceasta, și vezi ce spune”. Iar omul începe să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Și dacă îi dai și o carte, durerea, care l-a smerit, îi înmoaie inima iar omul începe să citească din cartea aceea și citește și din Scriptură și începe să devină alt om. Iar când se va însănătoși și se va ridica din patul suferinței, omul va fi mai atent cum își trăiește viața. Nu mai trăiește ca înainte, cu mândrie și fără să țină seama de nimic.

Boala și durerea este medicamentul ,,special” al proniei lui Dumnezeu pentru a-l aduce pe om aproape de El și a-i spori virtuțile.

Iov era omul cel mai bun de pe pământ dar Dumnezeu a vrut să-l facă și mai bun. Iar încercările nu au făcut decât să-l înalțe înaintea lui Dumnezeu. Era un om bun și binecredincios, dar, dacă nu ar fi fost încercat, numele său nu ar fi devenit cunoscut. Dar a fost încercat și a luptat și s-a nevoit și a fost încoronat și a devenit om bogat iar de atunci a dobândit slavă iar numele său a devenit cunoscut tuturor. Exemplul lui Iov este folositor pentru noi toți și întărește și dă curaj pe fiecare om care este încercat. Dacă el, care era om sfânt, a fost încercat de Dumnezeu, cu atât mai mult noi, care suntem oameni păcătoși. Iar după încercările pe care le-a îndurat, Iov a fost slăvit și mai mult de Dumnezeu. Ca sfânt ce era, Dumnezeu i-a înmulțit zilele vieții sale, l-a binecuvântat să aibă de două ori, de trei ori averea pe care o avusese înainte, și, astfel, el a devenit un model, de-a lungul veacurilor, pentru toți oamenii care suferă. Oameni care trebuie să aibă mereu în fața ochilor acest exemplu al lui Iov, să-și odihnească sufletul și să zică: ,,După cum a binevoit Domnul, așa s-a și făcut. Fie numele Domnului binecuvântat”. Își pleacă omul cu smerenie capul său și zice: ,,Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Chiar și copilul dacă mi-l va lua, nu tot el mi l-a dat? Mi l-a dat iar apoi mi l-a luat. Unde este copilul meu acum? În ceruri. Ce face acolo? Se odihnește…”.

În spatele fiecărei încercări se ascunde voia lui Dumnezeu și folosul pe care, în acel moment, omul nu îl vede, dar, cu timpul îl va cunoaște. Avem astfel de exemple foarte multe în fața noastră.

Unul dintre aceste exemple este cel al sfinților Andronic și Atanasia, soț și soție. Andronic lucra podoabe de aur și era foarte bogat. Cu o parte din câștig își întreținea familia sa. O altă parte a banilor o dădea celor săraci, iar a treia parte o împrumuta fără dobândă celor care nu aveau bani. Acești doi soți aveau doi copii, două fete. Într-o zi, însă, amândouă s-au îmbolnăvit și au murit. Le-au luat și le-au îngropat pe amândouă. Atanasia, însă nu putea fi mângâiată de nimeni. stătea lângă mormântul copilelor și plângea, și plângea și Andronic împreună cu ea. Soarele dădea să apună iar Atanasia nu vroia să plece de lângă mormânt: ,,Copiii mei, copiii mei”, striga și se tânguia. S-a lăsat întunericul, trebuia să se închidă cimitirul, iar ea nu voia să plece de lângă mormântul copiilor. Cum stătea așa cu inima zdrobită, vede că se apropie un monah de ea și îi spune:
– Doamna mea, de ce plângi?

Ea a crezut că monahul e preotul cimitirului. I-a răspuns:
– Cum să nu plâng? Mi-am îngropat copiii, pe îngerașii mei. I-am pus în mormânt și am rămas doar eu cu bărbatul meu singuri să ne plângem durerea și nimic nu poate să ne mângâie.

Iar monahul i-a spus:
– Copiii tăi sunt în rai împreună cu îngerii. Sunt acolo unde e fericirea veșnică, la sânul lui Dumnezeu și tu plângi, copilul meu? Doar ești creștină, nu?

– Așadar, trăiesc? Sunt îngeri copiii mei acum?

– Desigur, copiii tăi sunt îngeri acum.

Acel monah era sfântul protector al bisericii. În cele din urmă Andronic și Athanasia au devenit monahi și s-au sfințit…

Gheronda Efrem, Proigumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu, Sfaturi duhovnicești pentru dobândirea sănătății noastre sufletești și a mântuirii, Editura ,,Stupul Ortodox”, Tesalonic.

http://acvila30.ro/sub-chipul-incercarii-se-ascunde-binecuvantarea-lui-dumnezeu/#more-112985

Dar, oare, prin care cale poate cineva să-L caute pe El și să-L afle? Mai întâi de toate, se cuvine a păzi dragostea către frați, că zice: ”Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4, 16).

 

Dacă cineva a câștigat dragostea, pe Dumnezeu a câștigat.

Dacă cineva a câștigat smerită cugetare, este asemenea lui Hristos, iar cel ce nu este smerit cugetător, de Hristos este străin.

Dacă cineva a câștigat ascultare, pe Dumnezeu Îl urmează, iar cel ce împotrivă grăiește, străin de Hristos este.

Dacă cineva se supune mai marelui său, pe îngeri îi urmează, iar cel ce i se împotrivește, cu diavolul se împrietenește.

Dacă cineva iubește adevărul, cu adevărat este prieten al lui Hristos, iar cel ce iubește minciuna este ucenic al diavolului.

Dacă cineva iubește pe fratele său, este iubit de Dumnezeu, iar cel ce pe fratele său îl urăște, de Dumnezeu este urât.

manastirea-kondoriotissa-sfantul-efrem-sirul-olimp-19-08-2016-43
Icoana Sfântului Efrem Sirul de la Mănăstirea Sfântul Efrem Sirul – Kondoriotissa din Olimp, Grecia

Dacă cineva clevetește fratelui pe frate, împreună cu diavolul se osândește, iar cel ce pătimește pentru fratele, unul ca acesta Îl moștenește pe Hristos.

Dacă cineva se îngrețoșează de cel ce a greșit în vreun păcat, pe sine se osândește, iar cel ce împreună pătimește cu cel ce a greșit și împreună se mâhnește, pe sufletul său îl face curat.

Dacă cineva vădește pentru vreo greșeală pe fratele său, își întinează sufletul său, iar cel ce se sârguiește a-l ascunde, pentru milostivire, unul ca acesta, în vremea mâniei, va fi acoperit.

Dacă cineva se mândrește și se îngâmfă, ca și cum și-a îndreptat viața, și se socotește pe sine desăvârșit, acesta și-a pierdut osteneala și stă departe de plată, iar cel ce cu smerenia se sârguiește a ascunde isprăvile sale, acesta de Domnul se va înălța și plată de la Dânsul își va lua.

Dacă cineva, pentru sporiri, se fălește și se trufește, acesta va cădea, iar cel ce cu totul se netrebnicește pe sine și se micșorează, acesta la mai mare înălțime se suie.

Dacă cineva se iuțește sau se mânie degrab, unul ca acesta este afară de dreptatea lui Dumnezeu și împreună cu el Hristos nu Se sălășluiește, iar cel ce a câștigat blândețea și îmbrățișează evlavia, acesta este locaș al Sfântului Duh.

Dacă cineva se întoarce dinspre fratele ce a greșit, acesta este rătăcit și are minte deșartă, iar cel ce cu dragoste împreună pătimește, desăvârșit este în fapte bune.

Dacă cineva se întoarce de la fratele străin, de la acesta și Dumnezeu se întoarce, iar cel ce îl primește cu dragoste, pe Dumnezeu Îl primește.

Dacă cineva pentru zidiri și lucruri de mâini se veselește, acesta se sârguiește a fi gol de veșnicele bunătăți, iar cel ce spre cele duhovnicești se sârguiește și se nevoiește, acesta cunoaște dulceața bunătăților celor veșnice.

manastirea-kondoriotissa-sfantul-efrem-sirul-mana-sfantului-efrem-sirul-olimp-19-08-2016-18
Mâna dreaptă a Sfântului Efrem Sirul ce se găsește la Mănăstirea Kondoriotissa din Olimp, Grecia

Dacă cineva cu haine luminate se împodobește, de podoaba cea dumnezeiască este gol, iar cel ce cu hainele cele obișnuite se acoperă, acesta se îngrijește cu haina cea duhovnicească a se îmbrăca.

Dacă cineva în vremea rugăciunii și a cântării de psalmi se lenevește sau cu mintea se răspândește, acesta pe Dumnezeu Îl întărâtă, iar cel ce cu osârdie și cu sârguință în cântarea de psalmi se îndulcește, acesta este părtaș al Sfântului Duh.

Dacă cineva în cercetarea Scripturilor și în citire nu iubește a se osteni, și pe acestea nu le citește cu dragoste, acesta este pom neroditor, iar cel ce cu sârguință le cercetează le cercetează, își îndoiește rodul, ca pomul cel răsădit lângă izvoarele apelor.

Dacă cineva în rugăciunile de noapte se îndulcește cu somnul și pe acesta îl preferă, unul ca acesta este om trupesc și nu duhovnicesc, iar cel ce se silește pe sine la priveghere cu sârguință, acesta caută pe Hristos cu dorire.

Dacă cineva este spornic în cuvinte deșarte, acesta se face pe sine urât înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, iar cel ce cu tăcerea se îndeletnicește, acesta pe Dumnezeu Îl preamărește și de mulți va fi iubit.

Dacă cineva din frați, având de toate din belșug, celui mai lipsit nu-i dă, acesta de sfințenie este străin și de bunătățile lui alții se vor desfăta, iar cel ce dă celui mai lipsit se face moștenitor al împărăției cerurilor.

Dacă cineva, ca un puternic și sănătos, se înalță asupra celor mai neputincioși și care cu smerenie se află, acesta este blestemat de Dumnezeu și aude de la Dânsul: ”Tot cele ce se va înălța pe sine se va smeri (Luca 14, 11). Iar cel ce îi sprijinește și împreună pătimește, acesta va auzi de la Domnul: ”Întrucât ați făcut unuia dintre acești prea mici, Mie Mi-ați făcut (Matei 25, 40).

Dacă cineva tulbură pe frați, pe unul altuia clevetindu-l, acesta este urât îngerilor și oamenilor, iar cel ce îmblânzește pe cei mânioși și scârbiți, acesta fiu al lui Dumnezeu se va chema.

Dacă cineva trece cu vederea postul și săvârșește voile trupului și poftele, de curăție și de sfințenie este lipsit, iar cel ce cu postul pe sine se topește, de toată curăția și întreaga înțelepciune și sfințenie este lucrător.

Dacă cineva de multa mâncare și de ospețe se veselește, acesta duhului lăcomiei pântecelui îi slujește, iar cel ce s-a dat pe sine înfrânării și cu dânsa se strânge, patimile și gândurile cu lesnire le va stăpâni.

Dacă cineva se îndulcește cu vorbirile femeilor și înaintea lor se arată strălucit, de viclenele patimi este robit, luptat fiind de conștiință, iar cel ce se întoarce dinspre acestea și de acest fel de obișnuință se depărtează, afară este de război, în pace fiind cu conștiința.

Dacă cineva se veselește de bunul neam trupesc și spre el se bizuiește, acesta nu s-a dat pe sine lui Dumnezeu, ci batjocorește și se batjocorește de gânduri, iar cel ce se depărtează pe sine de rudeniile cele trupești și de acestea cu patimă nu se lipește, acesta, într-adevăr, lepădându-se de lume, lui Dumnezeu slujește.

Dacă cineva, poruncindu-i-se, cârtește, de plata ascultării arătat se păgubește, iar cel ce cu osârdie săvârșește porunca, acesta păzește strălucită frumusețea sufletului.

Dacă cineva, sfătuit fiind, se întoarce și, osândind pe sfătuitor, nebunește se scoală asupra lui, acesta pe Hristos Îl îndepărtează de la sine și este afară de tot folosul.

Prin niște gânduri ca acestea, fraților, a spori și împotrivă a ne nevoi toți suntem datori.

 

Sfântul Efrem Sirul – Cuvinte despre umilința inimii