Despre sfârșitul rău al păcătosului și despre adormirea în pace a dreptului

1. Moartea păcătoșilor este cumplită (Psalmi 33, 22) și cunosc pomenirea acestora din propriile mărturii, despre care Apostolul zicea: ”Păcatele unora sunt vădite, mergând mai dinainte la judecată” (I Timotei 5, 24). Căci și pe Adam, vinovat făcându-se de păcat, l-a osândit cu moarte să moară. De asemenea păcate fiind stăpânite cele cinci cetăți ale celor fărădelege, Dumnezeu le-a zdrobit cu foc dumnezeiesc. Pe egipteni, împreună cu Faraon, după porunca ucigătoare a celor dintâi născuți, i-a nimicit, scufundându-i în Marea Roșie (Ieșirea 15, 2). A îngăduit să fie trecut prin sabie poporul care a păcătuit. Pe Datan și Aviron și pe Core, care au cârtit împreună cu adunarea poporului, prin foc în pământ i-a coborât. Pe profetul cel din Bethel, care a păcătuit prin neascultare, l-a predat furiei sălbatice a leului. Dar nu numai în acestea stă toată pedeapsa. Căci răsplătirea universală a păcătoșilor este moartea cea de-a doua, care îi așteaptă spre osândă. Fiindcă moartea păcătoșilor este cumplită, cu rele fără de sfârșit îi acoperă pe ei. Căci viermele lor nu moare și focul lor nu se stinge, plângerea și scrâșnirea dinților nu încetează niciodată, nici nu îi slăbește pe ei întunericul pierzaniei. Și pe lângă acestea iarăși, moartea păcătoșilor este cumplită, căci, la dezlegarea trupului, sunt în negura chinurilor și cu biciuiri de foc vor primi loviturile. Căci uitând odihna ce au avut-o în lume, au spre osândă amintirea nelegiuită a relelor făcute. Și așa vor fi trimiși în tartar. Mila propriilor fii, prieteni și rude, nu va cumpăra cu aur spre răscumpărare, fiindcă spre altă voie sunt trași, neschimbată, vor sfârși cu moarte, dreaptă judecată primind..
2. Așadar, cel ce capătă odihnă prin dorul evlavios, să poarte grijă de sfârșit și viața să și-o pună înaintea înfricoșătorului scaun de judecată și atât cât mai are încă timp, să lucreze binele în tot chipul virtuții, respingând, prin biruința asupra lor, răutatea plăcerilor prin neagonisire și neamestecarea cu cele lumești. Și încă de acum, să facă viu pentru Dumnezeu ceea ce este mort, făcând iubire de oameni. Căci multă îndrăznire va avea la intrarea în viață, în vecii lui Hristos și la dorita petrecere cu îngerii în ceruri. Bucuria și desfătarea păcătoșilor va înceta. Iar pentru cei care s-au pocăit cu sinceritate și au păzit poruncile, precum David, multă răsplătire va fi. Căci sfârșitul lor este sfințit spre viață nemuritoare și cu totul mântuitor și sărutare sfântă a păcii, slavă neclătită, lauda veseliei și bucurie veșnică, cununa dreptății și bucurie întru cele de sus a oricărei oștiri a arhanghelilor, fiindcă cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Lui. Și în aceasta plată multă și desfătare de bunătăți, haina nestricăciunii și lauda unei vieți fără de pată, corturi nepieritoare, tronul slavei, împărăție nesfârșită și moștenirea bunătăților veșnice cele ascunse spre bucuria celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, împreună cu nestricăciunea trupului pe măsura chipului slavei Lui, fiindcă potrivit cântărețului: ”Va păzi Domnul toate oasele lor” și ”mântui-va Domnul” din strâmtorarea morții cumplite a păcătoșilor ”sufletele robilor Săi și nu vor greși toți cei ce nădăjduiesc în El” (Psalmi 33, 20 – 21)
3. Căci nu va avea cineva vreo scuză, prefăcându-se că nu știe de judecată. Să fim convinși de aceasta. Căci ori fericim petrecerea drepților, având cunoștința de la Duhul, ori ne rănim când unii păcătuiesc , inima știind bine focul care zace în ei. Atunci când îi ducem la groapă, întristându-ne pentru sfârșitul lor, ne tânguim pentru păcatele lor. Atâtea mărturii avem spre mustrarea disprețului nostru că păcătuim întru cunoștință … Pentru ce, așadar, dacă faci aproapelui tău o asemenea nefolositoare petrecere la groapă, nu te cercetezi pe tine însuți? Pentru aceea, mai înainte de a plânge sfârșitul altuia, plângi și te pocăiește pentru păcatele tale, pentru ca nu cumva, părtaș fiind sorții aceluia, cu aceeași moarte să mori și tu. Așadar, nu cinsti cu haine negre moartea aproapelui, de dragul unei bune voințe la nimic folositoare, ci înveșmântându-te în smerenie, pedepsește-ți trupul, supărându-l cu postiri și cu alte fapte asemenea cu acestea, plângându-ți cea de-a doua moarte, ca să fii viu, căci cel de-al doilea sfârșit, fiind spre judecată nu numai trupului, ci și sufletului celui zidit împreună cu el, îl va osândi la o moarte fără sfârșit. Așadar, mai înainte de a pregăti moartea aproapelui tău atât de grijuliu, cu multă grijă spală-te pe tine, ca purtând cu bucurie haine curate și întorcându-te de la a mânca și la a bea la praznicul aceluia, ca în ziua tăierii, propriul tău cort curățește-l de fărădelegi, poartă-i de grijă cu cinste spre miros de bună mireasmă, prin omorârea plăcerilor lumești, ca să te îmbraci în nestricăciune spre viață veșnică. Ca să nu fii, ca un păcătos, prin stricăciunea celei de-a doua morți, praznic viermelui celui fără de moarte. Căci asumându-ți moartea Domnului și purtând în trup petrecerea îngerească printr-o rânduială înțeleaptă, pregătește-te pentru înnoirea vieții, înmormântându-te pe tine însuți spre nădejdea nestricăciunii.
4. Așadar, omule, pentru ce cauți scuză dând vina pe legătura tatălui și a mamei, a fraților și copiilor, a bogăției și a slavei, cărând lemne pentru stăpânitorul lumii întunericului?
De aceea și Domnul zice: grija veacului acestuia și înșelăciunea bogăției și a celorlalte lucruri pământești înăbușă cuvântul și îl face neroditor. Adu-ți aminte de primejdia strâmtorării morții celei de-a doua, la care nu vor fi de față nici părinții, nici femeia, nici copiii, nici prieten, nici aur, nici argint, nici slavă stricăcioasă, afară numai pentru obligația de a împlini lucrarea spre rânduiala pomenilor. Căci atunci când omul la moarte părăsește toate cele ale vieții, nu se va coborî cu el slava lui în urma lui. Dar desăvârșită este mântuirea prin fapte cum spune Psalmistul: ”Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului, căci mă va apuca” (Psalmi 48, 16). Iar dacă aștepți la tine pe părinții care te-au născut prin plăcere și care s-au împreunat în somn, caută mai degrabă pe Ziditorul și pe Cel ce a suflat suflet lucrător. Pe acesta căutându-L, așteaptă-L, ca nu cumva tinzând spre stricăciune, să cazi în materia vieții. Ia viață veșnică, moștenește slava Mirelui nestricăcios, desfătându-te de toate bunătățile ce ți le-a gătit în Împărăția cerurilor și dănțuind în Rai pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva, câștigând, prin înșelare, pe cele potrivnice bunelor făgăduințe, să fim duși în cuptorul cel cu foc. Căci acolo, zice, va fi plângerea și scrâșnirea dinților, din care să ne sârguim să fim izbăviți, cu mila Domnului nostru Iisus Hristos, mulțumind lui Dumnezeu și Tatălui pentru El, împreună cu Duhul Sfânt, Căruia fie slava și puterea în vecii vecilor.

 

(COLECȚIA VIAȚA ÎN HRISTOS PAGINI DE FILOCALIE 4 – SFÂNTUL SIMEON STÂLPNICUL DIN MUNTELE MINUNAT – Cuvinte ascetice)

Anunțuri

OMUL NU-ȘI ESTE SUFICIENT SIEȘI (Arhimandrit Simeon Kraiopoulos) ( II )

Viața lui Dumnezeu

Întrebare: ”Ați spus mai devreme că diavolul nu are viața lui Dumnezeu”.

          Una este a exista, altceva este a via. Dacă vă aduceți aminte, și duminica trecută am făcut o mică distincție. Am spus că avem anumite realități date. Una dintre acestea este faptul că omul a fost făcut să se miște necontenit. Altă realitate dată este aceea că a fost făcut să vieze. O a treia realitate dată este că a fost făcut ca să existe și o a patra, fără ca aceasta să însemne că nu mai sunt și alte realități date, că a fost făcut ca să asimileze. Omul nu este un mecanism, ci el sporește necontenit, creșe mereu și aceasta înseamnă că el asimilează. Nu-i este de ajuns să se nască, nu-i este de ajuns că există, nu-i este de ajuns să aibă viață, ci are nevoie să asimileze hrană, pentru a crește până la un anumit punct și după aceea încetează să se mai dezvolte și asimilează pentru a putea trăi.

         

În integralitatea lui, omul a fost făcut ca să asimileze hrana duhovnicească pentru totdeauna. De îndată ce Dumnezeu face o ființă rațională, omul îngerul – și demonii au fost îngeri, orice face Dumnezeu este ”bun foarte” – această ființă rațională, va exista pentru totdeauna. Nu va pieri, însă, dacă nu va fi cu Dumnezeu, nu va avea întru sine viața lui Dumnezeu.

          Diavolul, căzând, a pierdut cu totul această viață a lui Dumnezeu și de aceea nu se poate mântui. Omul însă, pentru că nu a căzut numai prin voia sa, căci ispita a venit din afara lui, de la diavol – desigur, omul a acceptat-o, însă în orice caz vina căderii sale nu este în întregime a sa, nu este cu totul vinovat, ci numai într-o anumită măsură – omul deci, deși a căzut, însă pentru că a contribuit și diavolul la căderea sa, de aceea nu s-a degradat în întregime. Iar calitatea de a fi ”după chipul lui Dumnezeu” rămâne într-un fel anume în om. Rămâne în el, dacă vreți să spunem astfel, ceva anume din viața lui Dumnezeu și de aceea omul se poate mântui.

          Acesta este cuvântul pe care îl propovăduiește Dumnezeu. A venit Dumnezeu și a propovăduit. Mai înainte de El au propovăduit prorocii, care au fost guri ale lui Dumnezeu, apoi a venit Hristos și a propovăduit Evanghelia, și mulți L-au ascultat, au primit cuvântul Lui și au crezut, în vreme ce nici un demon nu a crezut și nici nu poate să creadă și nici nu poate să primească propovăduirea lui Hristos.
Citește mai mult »

OMUL NU-ȘI ESTE SUFICIENT SIEȘI (Arhimandrit Simeon Kraiopoulos) (I)

OMUL NU-ȘI ESTE SUFICIENT SIEȘI

Duminica trecută am spus câteva lucruri care socotesc că au fost de folos și care pot constitui baza și începutul pentru toate cele pe care le vom spune la aceste întâlniri. Vă întreb: cum vi s-au părut acestea? Ați înțeles cam ce am vrut să spun? Cam așa stau lucrurile sau diferă cumva? Aveți obiecții?

Omul este făcut astfel încât să se afle necontenit în mișcare

Să trecem la prima realitate dată, așa cum am desemnat-o, anume aceea că omul este făcut astfel încât să se afle necontenit în mișcare. Omul este făcut să se miște veșnic și este făcut astfel încât această mișcare veșnică nu numai să nu îl obosească, ci, într-un fel anume, să fie viața lui, să fie întreaga viață a existenței sale și întreaga lucrare a existenței sale.
Desigur, pe lângă aceasta am mai adăugat și alte lucruri. Am încercat să vă explic ce înțeleg atunci când spun că omul este făcut să fie veșnic în mișcare. Veșnic în mișcare nu în puținii ani pe care îi va trăi în această lume – cincizeci, șaptezeci, o sută de ani – ci veșnic în mișcare din momentul în care începe să existe și pentru totdeauna. Am subliniat faptul că și în viața cealaltă omul va fi, să spunem așa, în mișcare. Nu se va afla într-o stare statică, într-o ”lăfăială”, într-o lipsă de activitate, ci se va mișca, se va duce într-o direcție.
Și v-am dat ca exemplu inima. Inima, din momentul în care se formează în embrion și până la moartea omului, se mișcă necontenit. Este de neconceput ca ea să se oprească, fie și numai pentru un minut, pentru a se odihni. Inima se mișcă neîncetat și, după cum spun specialiștii, nu o obosește mișcarea ei, munca ei. Munca aceasta, funcționarea inimii, este astfel și este starea ei naturală. S-ar putea spune că mai degrabă ea se reînnoiește funcționând astfel. Inima nu se îmbolnăvește din pricina acestei munci, ci din alte pricini. Suferă din cauza unor boli ale trupului și ar mai fi de adăugat că este influențată și de factori de natură psihică. Cu alte cuvinte, atunci când omul nu trăiește așa cum trebuie, ci se extenuează fără rost, își obosește și inima. Repet, inima nu se îmbolnăvește datorită funcționării ei, aceasta este starea ei naturală. Se îmbolnăvește deoarece este îngreuiată și apoi obosește și începe să simtă durere, iar uneori încetează să mai funcționeze, ceea ce duce la moartea omului. La fel și celelalte organe ale trupului funcționează necontenit.
Așa cum inima a fost făcută să funcționeze continuu de-a lungul vieții, tot astfel, în general, omul a fost făcut să se miște neîncetat, să se miște veșnic. Omul nu va înceta niciodată să existe ca ființă, chiar dacă el se confruntă cu moartea, care este, după cum știm, urmarea păcatului. În ciuda morții, omul nu va înceta niciodată să existe. Va exista mereu și, prin urmare, se mișca totdeauna.
Omul este făcut să se miște. Dacă el nu-și va găsi direcția corectă, ținta corectă, punctul spre care trebuie să se îndrepte – și aici nu vorbim despre un punct sau o țintă ca atare; omul se mișcă îndreptându-se către o persoană, către o ființă vie, adică se îndreaptă către Făcătorul său, către Creatorul său – deci dacă omul nu-și găsește direcția corectă către care trebuie să se miște, se va mișca în altă direcție. Și deoarece nu va fi satisfăcut de către această mișcare a lui, neapărat va obosi, se va istovi, va suferi.
Astăzi, mulți oameni sunt obosiți duhovnicește, obosiți sufletește și suferă de nevroze, de obsesii și alte afecțiuni asemănătoare. Știm bine că cel care are una sau mai multe obsesii, după cum spun medicii specialiști, nu contenește deloc, zi și noapte, să se gândească la ideea sa obsesivă, nici atunci când reușește să adoarmă pentru puțin timp. Deoarece lucrul de care se atașează omul prin gândul obsesiv este un nimic, mișcându-se el către acesta, către acest nimic, către acest lucru inexistent, către acest lucru care de fapt nu îl poate satisface, care nu îl satură, care nu poate să-i dea viață, omul suferă. Suferă sufletește, devine bolnav psihic, nevrotic, ajunge chiar și la psihoză, devine schizofrenic. Ajunge până la această stare întrucât este subjugat de ideile lui obsesive, cade în cursa acestora.
Iar răul stă în aceasta: pe de o parte, el vede că această stare este un iad, adică faptul că el cade în cursa ideilor obsesive și astfel se chinuiește cumplit și se istovește continuu, se epuizează și se împuținează la propriu, această stare este un iad și, prin urmare, nu o vrea; pe de altă parte, însă, el se agață de această stare și nu o părăsește. Nu se întâmplă numai ca și cum ideile obsesive s-ar înfige în mintea omului, ci și omul ține la ele. Ține la ele ca la o alinare. Dacă ideile obsesive ar fi venit ele singure, tot astfel ar fi plecat.
Toate lucrurile vin și pleacă!

Citește mai mult »

CELE PATRU REALITĂȚI ALE OMULUI (II)

Am pierdut ceea ce este adevărat și umblăm după surogate

 

Există și alte realități date. Eu mă voi opri aici. Putem însă deja înțelege cât de diferit ar fi fost fiecare dintre noi, cât de mai liber, mai liniștit și mai bucuros, cât de liber ar fi fost fiecare dintre noi de complexe, de stres, de necazuri, de frământări, de temeri, de coșmaruri, dacă aceste realități date și-ar fi urmat calea firească, s-ar fi mișcat, îndreptat spre destinația lor pentru care au fost făcute, adică s-ar fi mișcat către Dumnezeu.

Nu am nicio îndoială asupra faptului că până când omul se va îndrepta către Dumnezeu – dacă se va îndrepta – vrând-nevrând se va chinui, vrând-nevrând va fi nefericit. Nu știu câte republici va proclama și câte republici va întemeia, ce alte feluri de regimuri politice va născoci, nu știu ce alte realizări va avea în viitor, din punct de vedere tehnic sau în alte privințe. Oricâte ar reuși omul, în cele din urmă va fi un om chinuit până atunci când se va îndrepta către Dumnezeu, până când Îl va găsi pe Dumnezeu, pentru că, vrei-nu-vrei, ești făcut după chipul lui Dumnezeu, iar chipul lui Dumnezeu înseamnă aceste realități date despre care am vorbit și nu numai atât, ci și multe altele.

Ești făcut să te miști necontenit; este incontestabil acest lucru. Omul are ceva în el care se mișcă veșnic, ceva care nu obosește. Părinții Bisericii, de exemplu, spun că mintea omului se mișcă necontenit. I-ai dat de lucru o lucrare dumnezeiască? Mintea va căuta alte lucrări, căci altfel nu-și află odihna. Chiar și noaptea va avea de lucru, cu visele, și te vei trezi dimineață ostenit, ca și cum nu ai fi dormit.
Citește mai mult »

CELE PATRU REALITĂȚI ALE OMULUI (I)

Câteva noutăți introductive

Duminica trecută, când a avut loc prima noastră întâlnire, am stabilit tema anului în curs, iar de astăzi putem într-un fel să începem abordarea ei.

Am spus că nr vom ocupa de două teme particulare. Pe de o parte, ne vom apleca asupra patimilor și a pătimirilor omului. Pătimirile omului sunt inevitabile și se datorează faptului că omul a îndreptat către alte direcții unele însușiri date lui de către Dumnezeu și din această cauză se chinuie și de aici se nasc toate greutățile prin care el trece, toate necazurile pe care le suferă, stresul, bolile, și în cele din urmă ajunge la prăbușire. Mulți oameni ajung să se prăbușească.

Vom încerca la această întâlnire a noastră să precizăm care sunt patimile, nu numai în înțelesul strict al cuvântului, cel ascetic, dar și în înțelesul mai general. Vom preciza care sunt patimile, slăbiciunile, toate acele probleme lăuntrice care îl chinuie pe om.

Nimeni dintre cei care vă aflați aici nu ar putea susține că este liber de slăbiciuni, liber de probleme lăuntrice, că nu este dependent de nimic și că se poate mișca, că poate acționa și își poate desfășura activitățile, munca sa ca un om liber. Nu cred că cineva ar putea să susțină acest lucru, mai ales în zilele noastre, când se vorbește atât de mult despre libertate și despre bucurie.

Personal, eu cred că dacă astăzi toți oamenii, însă în special tinerii, care discută atât de mult despre libertate și caută atât de mult libertatea – și eu cred că ei o caută sincer; faptul că ajung în impas și devin victima unuia și a altuia e altceva, dacă deci ar fi cunoscut ce libertate dă Hristos, le-ar fi lepădat pe toate, pe toate le-ar fi părăsit și L-ar fi urmat pe Hristos, astfel încât ar fi putut spune: ”Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”.(2Corinteni 3, 17), ”Dacă Fiul (Hristos) vă va face liberi, cu adevărat veți fi liberi”(Ioan 8, 36), ”Să stați, deci, întru libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi, și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei” (Galateni 5, 1). Însă nu cunosc această  libertate, pentru că nu vor să o cunoască.
Citește mai mult »

VAI …..

Vai celor ce ocărăsc și înjură pe alții, că s-au înstrăinat pe ei de fericirea iubirii.
Vai bârfitorilor și pizmașilor, că s-au înstrăinat de bunătatea și mila lui Dumnezeu.
Vai celor ce voiesc să placă oamenilor, că nu pot plăcea lui Dumnezeu.
Vai celor ce caută la fața oamenilor, că au căzut din adevărul lui Dumnezeu.
Vai celor mândri, că s-au dat pe partea diavolului răsculat împotriva lui Dumnezeu.
Vai celor ce nu se tem de Domnul, că pentru aceasta se vor împleti cu multe păcate și se vor biciui și aici, și acolo.
Vai nouă, că nu suportăm înțepăturile perilor, ale firelor de praf, ale țânțarilor, ale muștelor și ale albinelor, dar nu căutăm nici un ajutor sau scăpare de gura mare a balaurului care ne mușcă și ne soarbe ca printr-o gură căscată și ne pătrunde cu toate acele otrăvitoare ale morții.
Vai nouă, că diavolul ne consumă prin toate plăcerile, durerile părute, trebuințele și amăgirile lumii și nu voim să ne odihnim de relele lui.
Vai nouă că, stăpânindu-ne ani mulți despărțirea de Dumnezeu, care ne slăbește credința ortodoxă, nu plângem, nu arătăm durerea inimii, nu ne înfrânăm de la patimile ce ne stăpânesc, ci adăugăm păcate la păcate, ca să primim în gheena chinurile amare și vecinice pentru necredința și faptele noastre rele.
Vai nouă, că la plângerile scrise, ajungând la sfârșitul vieții, am adăugat fără să ne pocăim și să plângem, la relele noastre din tinerețe, relele mai mari și mai de nesuportat ale bătrâneții și păcate mai împovărătoare.
Vai nouă, că nu ne rușinăm nici de durerile mai apăsătoare și de bolile felurite ale trupului, ci ne întărim în păcate și le hrănim în chip disprețuitor prin multă neînfrânare și lene trupurile noastre întinate și păcătoase.
Vai nouă, că va trebui să trecem prin focul ce se învârtește în jurul nostru și să străbatem valurile mării, ”ca fiecare să ia după cele ce a făcut în trup, fie bune, fie rele”.
Vai nouă, că nu ne gândim la focul acela întunecat și nematerial și la plânsul amar și la scrâșnirea dinților.
Căci Dumnezeu va îndepărta însușirea luminoasă a flăcărilor și va lăsa păcătoșilor lipsiți de evlavie, însușirea arzătoare și întunecată a focului.

 

(SFÂNTUL ISAIA PUSTNICUL – FILOCALIA volumul X)

FERICIRILE … SFÂNTULUI EFREM SIRUL (III)

14719826_162556364202587_2800002232391565312_n1

 

FERICIT este cel ce iubeşte înfrânarea după Dumnezeu şi nu s-a osândit pentru pântece, ca un desfătat şi întinat, că se va mări întru Domnul.
FERICIT este cel ce nu s-a îmbătat de vin, ca un neînfrânat, ci se veseleşte totdeauna în pomenirea Domnului, întru care toţi sfinţii se veselesc neîncetat.
FERICIT este cel ce după Dumnezeu îşi iconomiseşte averile sale şi nu s-a osândit de Dumnezeu Mântuitorul, ca un iubitor de argint şi neîndurat către aproapele.
FERICIT este cel ce priveghează în rugăciuni, în citiri şi în lucrul cel bun, că se va lumina ca să nu doarmă întru moarte.
FERICIT este cel ce s-a făcut năvod bun duhovnicesc şi pe mulţi a vânat Stăpânului Celui Bun, că se va lăuda unul ca acesta întru Domnul.
FERICIT este cel ce s-a făcut chip bun aproapelui şi nu a rănit ştiinţa celui împreună rob, săvârşind cele nelegiuite, că se va binecuvânta unul ca acesta întru Domnul.
FERICIT este cel care s-a făcut îndelung-răbdător şi milostiv şi nu a fost rob balaurului mâniei, zic mâniei celei îndelungate şi rele, că se va înălţa unul ca acesta întru Domnul.
FERICIT este cel care a strălucit în credinţa Domnului ca o făclie aprinsă pe sfeşnic înalt, şi sufletele cele întunecate, care au urmat eresului celor necredincioşi şi păgâni, le-a luminat.
FERICIT este cel ce iubeşte adevărul neîncetat şi nu îşi dă gura lui minciunii, ca o unealtă a păgânătăţii, înfricoşându-se de porunca cea pentru cuvânt deşert.
FERICIT este cel care nu judecă pe aproapele ca un neînţelept, ci ca un priceput şi duhovnicesc s-a nevoit să-şi scoată bârna din ochiul său.
Citește mai mult »

FERICIRILE … SFÂNTULUI EFREM SIRUL (II)

greatFERICIT este cel ce a câştigat ochilor înţelegători privirea bunătăţilor celor ce vor să fie şi a muncii celei veşnice, şi s-a sârguit a se osteni, ca să dobândească veşnicele bunătăţi.
FERICIT este cel ce are înaintea ochilor neîncetat acel înfricoşat ceas şi s-a silit a bine plăcea lui Dumnezeu.
FERICIT este cel ce s-a făcut pe pământ nepătimaş ca un înger, ca împreună cu îngerii să se bucure în ziua aceea.
FERICIŢI cei ce sfinţenia o păzesc întru smerita cugetare şi în milă, că de adâncă pace se vor îndulci mădularele lor, şi în sufletul lor întru Duhul Sfânt se va bucura.
FERICIT este cel ce s-a facut cu totul liber de toate cele pământeşti ale acestei vieţi deşarte, şi numai pe singur Dumnezeu, Cel bun şi îndurat, L-a iubit.
FERICIT este cel ce s-a făcut plugar al faptelor bune şi a înălţat stog al rodurilor vieţii întru Domnul, ca o holdă de grâu roditoare.
FERICIT este cel ce s-a făcut bun lucrător de pământ al faptelor bune şi a sădit vie duhovnicească şi, culegând-o, a umplut jghiaburile de rodurile vieţii întru Domnul.
FERICIT este cel ce a veselit pe cel dimpreună cu robi ai săi cu veselie duhovnicească, din rodul faptelor bune, pe care ostenindu-se, le-a sădit ca să de rodul vieţii întru Domnul.
FERICIT este cel ce stă în adunare şi rugăciune ca un înger ceresc, curate având totdeauna gândurile, şi trecere nu a dat vicleanului, ca să-i robească sufletul de la Dumnezeu Mântuitorul.
FERICIT este cel care în cunoştinţă a iubit plânsul, şi cu umilinţă a picurat pe pământ lacrimile, ca nişte mărgăritare bune înaintea Domnului.
FERICIT este cel ce iubeşte sfinţenia ca lumina şi nu şi-a spurcat trupul său cu lucrurile întunecate ale vicleanului înaintea Domnului.
FERICIT este cel care îşi păzeşte trupul său în sfinţenia Mântuitorului şi nu şi-a ruşinat sufletul său cu lucruri străine, ci a rămas bine plăcut întru Domnul.
FERICIT este cel ce a urât lucrarea urâtă, care este plină de ruşine, şi pe sine s-a pus înainte jertfă vie, bineplăcută Domnului.
FERICIT este cel ce de-a pururea are în sine pomenirea lui Dumnezeu, că va fi ca un înger ceresc pe pământ, cu frică şi cu dragoste, slujind Domnului.
FERICIT este cel ce iubeşte pocăinţa, care mântuieşte pe păcătoşi, şi nu a mai făcut rău, ca un necunoscător, înaintea Mântuitorului nostru Dumnezeu.
FERICIT este cel ce stă în chilie ca un viteaz ostaş, păzind visteria Împăratului, adică trupul împreună cu sufletul, fără prihană, întru Domnul.
FERICIT este cel ce stă în chilie ca un înger în cer, curate avându-şi gândurile, şi gura cântând Celui ce are stăpânirea a toată suflarea.
FERICIT este cel ce s-a făcut ca Serafimii şi ca Heruvimii şi nu s-a lenevit niciodată spre slujba cea duhovnicească, neîncetat slavoslovind pe Dumnezeu.

theodosius-anthonyFERICIT este cel ce este plin de-a pururea de bucurie duhovnicească şi nu s-a lenevit, purtând jugul cel bun al Domnului, că se va încununa cu slavă.
FERICIT este cel ce s-a curăţit pe sine de toată întinăciunea păcatelor, ca să primească în casa sa cu îndrăzneală pe Împăratul slavei, pe Domnul nostru Iisus Hristos.
FERICIT este cel ce se apropie cu frică şi cu cutremur şi cu groază de Preacuratele Taine ale Mântuitorului, şi a cunoscut că a primit în sine viaţă veşnică.
FERICIT este cel ce cugetă totdeauna la moarte şi a surpat patimile cele urâte, care se încuibează în inimile celor leneşi, că unul ca acesta se va mângâia în ceasul despărţirii.
FERICIT este cel ce pomeneşte totdeauna frica gheenei şi se sârguieşte, cu lacrimi şi cu suspinuri, a se pocăi curat întru Domnul, că se va izbăvi de necazul cel mare.
FERICIT este cel ce se smereşte pe sine totdeauna de bună voie, că se va încununa de Cel ce S-a smerit pe Sine, de bună voie, pentru noi.
FERICIT este cel ce cu toată cucernicia stă în chilie, ca Maria lângă picioarele Domnului, şi s-a sârguit ca Marta spre primirea Domnului şi Mântuitorului.
FERICIT este cel ce s-a aprins cu frica lui Dumnezeu şi are în sine de-a pururea fierbinţeala Sfântului Duh, şi cu totul a ars spinii şi ciulinii gândurilor viclene.
FERICIT este cel ce nu şi-a murdărit mâinile sale în lucruri străine, ca un necinstit, că şi pentru aceasta va fi judecat în ziua cea înfricoşată înaintea Domnului.
FERICIT este cel ce lucrează întotdeauna înţelegeri frumoase şi bune, şi cu nădejdea a biruit patima cea rea a lenevirii, de care sunt luptaţi pustnicii Domnului.
FERICIT este cel ce s-a făcut prea rodit întru Domnul, ca să aibă păzitori pe Sfinţii Îngeri, precum pomul roditor are păzitor pe grădinarul său.
FERICIT este cel ce s-a făcut ca un viteaz războinic în lucrul Domnului, şi care ridică pe cei trândavi şi mângâie pe cei ce se împuţinează pe calea Domnului.
FERICIT este cel ce iubeşte blândeţea întru pricepere duhovnicească şi nu s-a amăgit de vicleanul şarpe, avându-şi nădejdea în Domnul Cel bun şi îndurat.
FERICIT este cel ce cinsteşte pe sfinţi şi iubeşte pe aproapele şi zavistia a alungat-o din sufletul său, pentru care Cain s-a făcut ucigător de frate.
FERICIT este cel ce cu lucrul a mustrat pe tiranul, şi de faţa văpăii dulceţilor s-a temut că se va roura sufletul lui cu roua Sfântului Duh.
FERICIT este cel ce peste a cătui minte nu a putut norul cel întunecat al diavolului să năvălească şi să-l lipsească de lumina cea dulce şi de veselia drepţilor.
FERICIT este cel ce şi-a luminat ochii inimii şi, ca într-o oglindă, vede de-a pururea pe Domnul, căci unul ca acesta a primit uşurare la patimi şi de gândurile viclene.
FERICIT este cel iubeşte cuvintele frumoase şi bune şi urăşte cuvintele urâte şi aducătoare de stricăciune, că nu se va face rob vicleanului.
FERICIT este cel ce sfătuieşte pe aproapele cu frica lui Dumnezeu şi nu a amăgit sufletul lui, temându-se totdeauna de toiagul cel de fier al Păstorului Celui Mare.
FERICIT este cel ce ascultă pe aproapele după Dumnezeu şi rabdă necazurile, mulţumind, că unul ca acesta, mărturisitor făcându-se, se va încununa întru Domnul.
FERICIT este cel ce nu s-a prins de patima trândăviei, ca unul fără de bărbăţie, ci a aflat răbdarea cea desăvârşită, în care toţi sfinţii au primit cununile.

FERICIRILE … SFÂNTULUI EFREM SIRUL (I)

pic2

FERICIȚI, suntem noi, toți oamenii, de ce fel de Stăpân avem: dulce, nepomenitor de rău, bun, milostiv, îndurat, îndelung-răbdător, Care totdeauna iartă răutățile noastre, dacă noi vom voi.
FERICIT este cel care s-a nevoit ca împreună cu cei desăvârșiți să se încununeze, iar ticălos este cel care nu a fost lăudat nici împreună cu cei mai de pe urmă.
FERICIT este cel ce s-a învrednicit moștenirii sfinților și glasului ce zice: ”Veniți binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii”. (Matei 25, 34).
FERICIT este omul acela care nu se iuțește ușor și mânie nu primește. Unul ca acesta în pace este totdeauna.
FERICIT este cel ce s-a făcut cu totul liber de toate cele pământești ale acestei vieți deșarte, și numai pe singur Dumnezeu, Cel bun și îndurat, L-a iubit.
FERICIT este cel ce s-a făcut plugar al faptelor bune și a înălțat stog al rodurilor vieții întru Domnul, ca o holdă de grâu roditoare.
FERICIT este cel ce s-a făcut bun lucrător de pământ al faptelor bune și a sădit vie duhovnicească și, culegând-o, a umplut jghiaburile de rodurile vieții întru Domnul.
FERICIT este cel ce a veselit pe cei împreună robi ai săi cu veselie duhovnicească, din rodul faptelor bune, pe care, ostenindu-se, le-a sădit ca să dea rodul vieții întru Domnul.
FERICIT este omul acela care are întru sine frica lui Dumnezeu, că unul ca acesta este fericit şi de Duhul Sfânt: „Fericit bărbatul cel ce se teme de Domnul”.
FERICIT este omul care are dragostea lui Dumnezeu, că pe Dumnezeu în sine îl poartă. „Că Dumnezeu dragoste este” (I Ioan 4, 8)
FERICIT este cel ce a câştigat dragostea şi împreună cu dânsa s-a dus către Dumnezeu, că El, ce este al Său cunoscând, în sânurile Sale îl va primi. Că împreună petrecător cu îngerii va fi şi împreună cu Hristos va împărăţi.
FERICIT este cel ce a câştigat răbdare, că răbdarea nădejde are, iar nădejdea nu ruşinează.
FERICIT cu adevărat şi de trei ori fericit este cel ce are răbdare, că „cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui!”.
FERICIT cu adevărat şi de trei ori fericit este omul care are blândeţe ! Căci pe unul ca acesta, Domnul îl fericeşte, zicând: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”(Matei 5, 5).
FERICIT este cel ce şi-a îndreptat viaţa sa în adevăr şi în nici o minciună nu s-a prins.
FERICIT şi de trei ori fericit este cel ce s-a făcut lucrător al adevărului, că adevărat este Dumnezeu şi minciună întru Dânsul nu este.
FERICIT este cel ce a câştigat şi a avut ascultare adevărată şi nefăţarnică, că unul ca acesta următor este al Bunului nostru Dascăl, „Care ascultător S-a făcut până la moarte”. Filipeni 2, 8.

pic3
FERICIT şi de trei ori fericit este cel ce limba sa nu a vătămat-o cu ocara altora şi prin limbă inima nu şi-a spurcat, ci, pricepând că toţi suntem în vinovăţii, cu defăimarea altora nu s-a îndulcit şi a urât o patimă ca aceasta. Căci cel ce nu ocărăşte pe altul s-a păzit pe sine fără de prihană. Unuia ca acesta împiedicare nu i s-a făcut şi ştiinţa nu i s-a întinat.
FERICIT va fi cel ce pe calea cea strâmtă călătoreşte, că purtând cunună, la cer se va înălţa !
FERICIT va fi cel ce viaţă înaltă are şi cugetul smerit, că pe Hristos Îl urmează şi împreună cu Dânsul va şedea!
FERICIT va fi cel ce multor săraci le face bine, că mulţi ajutători va afla când se va judeca !
FERICIT va fi cel ce la toate bunătăţile pe sine se sileşte, că silitorii răpesc împărăţia cerurilor!
FERICIȚI suntem noi, toţi oamenii, de ce fel de Stăpân avem: dulce, nepomenitor de rău, bun, milostiv, îndurat, îndelung-răbdător, Care totdeauna iartă răutăţile noastre, dacă noi vom voi. Că, iată, ne roagă; iată, şi îndelung rabdă; iată, ne dă nouă toate bunătăţile Sale în veacul acesta şi acolo, de vom voi.
FERICIȚI sunt cei ce au iubit pe Dumnezeu, şi pentru dragostea Lui au defăimat toate.
FERICIȚI sunt cei ce lăcrimează ziua şi noaptea, ca să se izbăvească de urgia ce va să fie.
FERICIȚI sunt cei ce s-au smerit pe sine de bună voie, că acolo se vor înălţa.
FERICIŢI sunt cei înfrânaţi, ca desfătarea raiului pe ei îi aşteaptă.
FERICIŢI sunt cei ce şi-au chinuit trupurile în privegheri şi în pustnicie, că bucuria raiului le este pregătită.
FERICIŢI sunt cei ce s-au făcut de bună voie biserică a Sfântului Duh, că aceştia vor şedea de-a dreapta.
FERICIŢI sunt cei ce au câştigat dragostea lui Dumnezeu în sufletele lor, că iubitori de Hristos se vor chema.
FERICIŢI sunt cei ce s-au răstignit pe sine, că întru Dumnezeu s-a făcut cugetarea lor ziua şi noaptea.
FERICIŢI sunt cei ce şi-au încins mijloacele lor cu adevărul şi gata îşi au candelele lor şi aşteaptă pe Mirele lor când se va întoarce de la nuntă.

Sub chipul încercării se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu!

Tristețea nu este un lucru bun. Dar, în spatele tristeții, în spatele durerii, în spatele mâhnirii, în spatele încercării se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu, renașterea noastră spirituală, plămădirea din nou a omului, a familiei. Cred că fiecare dintre noi își datorează întoarcerea către Dumnezeu unei încercări. Credem că toate merg ca pe roate? Dumnezeu ne ia un copil. Plângem, ne tânguim mult. Dar Dumnezeu își trimite mai apoi harul său, iar oamenii se liniștesc. Se liniștesc și se apropie de Biserică, de spovedanie, de împărtășanie, de preotul duhovnic. Datorită pierderii copilului încep oamenii să meargă la biserică. Durerea îi face să caute, să se roage pentru odihna sufletului copilului și să facă pomenirile rânduite de Biserică.

Durerea liniștește inima și o face să asculte cuvântul lui Dumnezeu deși înainte era de piatră și nu primea cuvântul Lui. De exemplu, un om, un tânăr aflat în puterea tinereții se gândește că nimeni nu mai este ca el. Dobândește diplome, este respectat de ceilalți, este sănătos, este tânăr și frumos. Însă, atunci când sănătatea lui are de suferit și boala îl pune la pat, atunci începe și gândește diferit. ,,Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni” (Eclesiast 1, 2). ,,Pot să mor”, începe să gândească. ,,Ce folos am de la viața aceasta pământească?”. Și începe omul să gândească diferit. Atunci, de exemplu, un om se poate apropia de el și îi spune: ,,Citește cartea aceasta, și vezi ce spune”. Iar omul începe să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Și dacă îi dai și o carte, durerea, care l-a smerit, îi înmoaie inima iar omul începe să citească din cartea aceea și citește și din Scriptură și începe să devină alt om. Iar când se va însănătoși și se va ridica din patul suferinței, omul va fi mai atent cum își trăiește viața. Nu mai trăiește ca înainte, cu mândrie și fără să țină seama de nimic.

Boala și durerea este medicamentul ,,special” al proniei lui Dumnezeu pentru a-l aduce pe om aproape de El și a-i spori virtuțile.

Iov era omul cel mai bun de pe pământ dar Dumnezeu a vrut să-l facă și mai bun. Iar încercările nu au făcut decât să-l înalțe înaintea lui Dumnezeu. Era un om bun și binecredincios, dar, dacă nu ar fi fost încercat, numele său nu ar fi devenit cunoscut. Dar a fost încercat și a luptat și s-a nevoit și a fost încoronat și a devenit om bogat iar de atunci a dobândit slavă iar numele său a devenit cunoscut tuturor. Exemplul lui Iov este folositor pentru noi toți și întărește și dă curaj pe fiecare om care este încercat. Dacă el, care era om sfânt, a fost încercat de Dumnezeu, cu atât mai mult noi, care suntem oameni păcătoși. Iar după încercările pe care le-a îndurat, Iov a fost slăvit și mai mult de Dumnezeu. Ca sfânt ce era, Dumnezeu i-a înmulțit zilele vieții sale, l-a binecuvântat să aibă de două ori, de trei ori averea pe care o avusese înainte, și, astfel, el a devenit un model, de-a lungul veacurilor, pentru toți oamenii care suferă. Oameni care trebuie să aibă mereu în fața ochilor acest exemplu al lui Iov, să-și odihnească sufletul și să zică: ,,După cum a binevoit Domnul, așa s-a și făcut. Fie numele Domnului binecuvântat”. Își pleacă omul cu smerenie capul său și zice: ,,Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Chiar și copilul dacă mi-l va lua, nu tot el mi l-a dat? Mi l-a dat iar apoi mi l-a luat. Unde este copilul meu acum? În ceruri. Ce face acolo? Se odihnește…”.

În spatele fiecărei încercări se ascunde voia lui Dumnezeu și folosul pe care, în acel moment, omul nu îl vede, dar, cu timpul îl va cunoaște. Avem astfel de exemple foarte multe în fața noastră.

Unul dintre aceste exemple este cel al sfinților Andronic și Atanasia, soț și soție. Andronic lucra podoabe de aur și era foarte bogat. Cu o parte din câștig își întreținea familia sa. O altă parte a banilor o dădea celor săraci, iar a treia parte o împrumuta fără dobândă celor care nu aveau bani. Acești doi soți aveau doi copii, două fete. Într-o zi, însă, amândouă s-au îmbolnăvit și au murit. Le-au luat și le-au îngropat pe amândouă. Atanasia, însă nu putea fi mângâiată de nimeni. stătea lângă mormântul copilelor și plângea, și plângea și Andronic împreună cu ea. Soarele dădea să apună iar Atanasia nu vroia să plece de lângă mormânt: ,,Copiii mei, copiii mei”, striga și se tânguia. S-a lăsat întunericul, trebuia să se închidă cimitirul, iar ea nu voia să plece de lângă mormântul copiilor. Cum stătea așa cu inima zdrobită, vede că se apropie un monah de ea și îi spune:
– Doamna mea, de ce plângi?

Ea a crezut că monahul e preotul cimitirului. I-a răspuns:
– Cum să nu plâng? Mi-am îngropat copiii, pe îngerașii mei. I-am pus în mormânt și am rămas doar eu cu bărbatul meu singuri să ne plângem durerea și nimic nu poate să ne mângâie.

Iar monahul i-a spus:
– Copiii tăi sunt în rai împreună cu îngerii. Sunt acolo unde e fericirea veșnică, la sânul lui Dumnezeu și tu plângi, copilul meu? Doar ești creștină, nu?

– Așadar, trăiesc? Sunt îngeri copiii mei acum?

– Desigur, copiii tăi sunt îngeri acum.

Acel monah era sfântul protector al bisericii. În cele din urmă Andronic și Athanasia au devenit monahi și s-au sfințit…

Gheronda Efrem, Proigumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu, Sfaturi duhovnicești pentru dobândirea sănătății noastre sufletești și a mântuirii, Editura ,,Stupul Ortodox”, Tesalonic.

http://acvila30.ro/sub-chipul-incercarii-se-ascunde-binecuvantarea-lui-dumnezeu/#more-112985