VAI …..

Vai celor ce ocărăsc și înjură pe alții, că s-au înstrăinat pe ei de fericirea iubirii.
Vai bârfitorilor și pizmașilor, că s-au înstrăinat de bunătatea și mila lui Dumnezeu.
Vai celor ce voiesc să placă oamenilor, că nu pot plăcea lui Dumnezeu.
Vai celor ce caută la fața oamenilor, că au căzut din adevărul lui Dumnezeu.
Vai celor mândri, că s-au dat pe partea diavolului răsculat împotriva lui Dumnezeu.
Vai celor ce nu se tem de Domnul, că pentru aceasta se vor împleti cu multe păcate și se vor biciui și aici, și acolo.
Vai nouă, că nu suportăm înțepăturile perilor, ale firelor de praf, ale țânțarilor, ale muștelor și ale albinelor, dar nu căutăm nici un ajutor sau scăpare de gura mare a balaurului care ne mușcă și ne soarbe ca printr-o gură căscată și ne pătrunde cu toate acele otrăvitoare ale morții.
Vai nouă, că diavolul ne consumă prin toate plăcerile, durerile părute, trebuințele și amăgirile lumii și nu voim să ne odihnim de relele lui.
Vai nouă că, stăpânindu-ne ani mulți despărțirea de Dumnezeu, care ne slăbește credința ortodoxă, nu plângem, nu arătăm durerea inimii, nu ne înfrânăm de la patimile ce ne stăpânesc, ci adăugăm păcate la păcate, ca să primim în gheena chinurile amare și vecinice pentru necredința și faptele noastre rele.
Vai nouă, că la plângerile scrise, ajungând la sfârșitul vieții, am adăugat fără să ne pocăim și să plângem, la relele noastre din tinerețe, relele mai mari și mai de nesuportat ale bătrâneții și păcate mai împovărătoare.
Vai nouă, că nu ne rușinăm nici de durerile mai apăsătoare și de bolile felurite ale trupului, ci ne întărim în păcate și le hrănim în chip disprețuitor prin multă neînfrânare și lene trupurile noastre întinate și păcătoase.
Vai nouă, că va trebui să trecem prin focul ce se învârtește în jurul nostru și să străbatem valurile mării, ”ca fiecare să ia după cele ce a făcut în trup, fie bune, fie rele”.
Vai nouă, că nu ne gândim la focul acela întunecat și nematerial și la plânsul amar și la scrâșnirea dinților.
Căci Dumnezeu va îndepărta însușirea luminoasă a flăcărilor și va lăsa păcătoșilor lipsiți de evlavie, însușirea arzătoare și întunecată a focului.

 

(SFÂNTUL ISAIA PUSTNICUL – FILOCALIA volumul X)

Anunțuri

FERICIRILE … SFÂNTULUI EFREM SIRUL (III)

14719826_162556364202587_2800002232391565312_n1

 

FERICIT este cel ce iubeşte înfrânarea după Dumnezeu şi nu s-a osândit pentru pântece, ca un desfătat şi întinat, că se va mări întru Domnul.
FERICIT este cel ce nu s-a îmbătat de vin, ca un neînfrânat, ci se veseleşte totdeauna în pomenirea Domnului, întru care toţi sfinţii se veselesc neîncetat.
FERICIT este cel ce după Dumnezeu îşi iconomiseşte averile sale şi nu s-a osândit de Dumnezeu Mântuitorul, ca un iubitor de argint şi neîndurat către aproapele.
FERICIT este cel ce priveghează în rugăciuni, în citiri şi în lucrul cel bun, că se va lumina ca să nu doarmă întru moarte.
FERICIT este cel ce s-a făcut năvod bun duhovnicesc şi pe mulţi a vânat Stăpânului Celui Bun, că se va lăuda unul ca acesta întru Domnul.
FERICIT este cel ce s-a făcut chip bun aproapelui şi nu a rănit ştiinţa celui împreună rob, săvârşind cele nelegiuite, că se va binecuvânta unul ca acesta întru Domnul.
FERICIT este cel care s-a făcut îndelung-răbdător şi milostiv şi nu a fost rob balaurului mâniei, zic mâniei celei îndelungate şi rele, că se va înălţa unul ca acesta întru Domnul.
FERICIT este cel care a strălucit în credinţa Domnului ca o făclie aprinsă pe sfeşnic înalt, şi sufletele cele întunecate, care au urmat eresului celor necredincioşi şi păgâni, le-a luminat.
FERICIT este cel ce iubeşte adevărul neîncetat şi nu îşi dă gura lui minciunii, ca o unealtă a păgânătăţii, înfricoşându-se de porunca cea pentru cuvânt deşert.
FERICIT este cel care nu judecă pe aproapele ca un neînţelept, ci ca un priceput şi duhovnicesc s-a nevoit să-şi scoată bârna din ochiul său.

14677179_957048371091450_8948704596193181696_n
FERICIT este cel a cărui inimă a înflorit ca un finic în îndreptarea credinţei şi nu s-a făcut ca spinii, şi să fie alungată şi împinsă afară de eresul necredincioşilor şi al păgânilor.
FERICIT este cel care şi-a stăpânit genele şi nu l-a amăgit pe el gânditor şi simţitor pielea trupului care, după puţin, izvorăşte puroi.
FERICIT este cel care are înaintea ochilor ziua morţii şi a urât mândria, mai înainte de a se dovedi de moarte neputinţa firii noastre care putrezeşte în mormânt.
FERICIT este cel care cugetă la cei ce dorm grămadă în mormânturi şi a lepădat toată pofta cea rău puturoasă, că se va scula în slavă, când va răsuna trâmbiţa cea cerească şi va deştepta pe toţi fiii oamenilor.
FERICIT este cel care, în pricepere duhovnicească, vede ceata stelelor, care cu slavă strălucesc, şi frumuseţea cerului, şi doreşte să vadă pe Făcătorul tuturor.
FERICIT este cel care are în minte focul care s-a pogprât pe Muntele Sinaiului, şi glasurile trâmbiţelor, şi pe Moisi, stând în mijloc, cu frică şi cu cutremur, şi nu s-a lenevit de mântuirea sa.
FERICIT este cel care nu îşi are nădejdea sa spre om, ci spre Domnul, Care iarăşi va să vie cu slavă multă să judece toată lumea întru dreptate, că va fi ca un pom încărcat lângă ape şi nu va înceta a face rod.
FERICIT este cel căruia mintea i s-a făcut, cu darul, ca un nor plin de ploaie şi a adăpat sufletele oamenilor spre creşterea roadelor vieţii, că va fi darul lui spre laudă veşnică.
FERICIŢI cei ce aleargă după Dumnzeu neîncetat, că se vor acoperi de Dumnezeu în ziua judecăţii, făcându-se fii ai cămării Mirelui şi cu bucurie şi veselie vor vedea pe Mirele. Iar eu şi cei asemenea mie, trândavi şi iubitori de dulceţi, vom plânge şi ne vom tângui, văzând pe fraţii noştri în slavă, iar pe noi în munci.
FERICIT este cel care a plecat, urând viaţa aceasta pământească, şi împreună cu Dumnezeu cugetarea vieţii lui s-a făcut.

xxx
FERICIT este cel care, urând, a urât păcatul cel prea rău şi a iubit numai pe Dumnezeu Cel bun şi iubitor de oameni.
FERICIT este cel care s-a făcut pe pământ ca un înger ceresc şi următor Serafimilor şi curate îşi are totdeauna gândurile.
FERICIT este cel care s-a făcut curat înaintea lui Dumnezeu şi sfânt şi neatins de toate întinăciunile şi gândurile şi faptele cele viclene.
FERICIT este cel care s-a făcut cu totul liber întru Domnul de toate lucrurile acestei vieţi deşarte.
FERICIT este cel ce are în minte ziua cea înfricoşată ce va să fie şi s-a sârguit cu lacrimi să-şi tămăduiască rănile sufletului său.
FERICIT este cel ce s-a făcut cu totul ca un nor cu lacrimile şi a stins totdeauna văpaia focului, a patimilor.
FERICIT este cel ce umblă în calea poruncilor Domnului şi face în fiecare zi lăcaşuri înalte, prin credinţă şi prin dragoste.
FERICIT este cel ce sporeşte în faptele bune ale pustniciei, nădăjduind să ia de la Dumnezeu împărăţia cea cerească.
FERICIT este cel ce pomeneşte porunca cea înfricoşată a cuvântului deşert şi străjeri a pus gurii sale, ca să nu cadă din poruncă.
FERICIT este cel a cărui suflet s-a făcut ca un pom de curând sădit, ce are de-a pururea lacrimi după Dumnezeu, ca un izvor de apă.
FERICIT este cel ce sădește saduri bune în sufletul său, adică faptele cele bune și viețile sfinților.
FERICIT este cel ce își sădește și își adapă sadurile lui, cu lacrimi rugându-se, ca să fie sadurile lui bine plăcute și aducătoare de roadă Domnului.
FERICIT este cel ce s-a aprins de dragostea Domnului, ca dintr-un foc, și a ars tot gândul întinat și spurcăciunea sufletului său.
FERICIT este cel ce s-a făcut de bună voie ca un pământ bun și gras, rodind sămânță bună în o sută, în treizeci și în șaizeci.
FERICIT este cel ce s-a aflat sămânță bună înțarina aceea pe care a semănat-o Stăpânul.
FERICIT este cel care a aflat mărgăritarul cel ceresc și, vânzând toate ale lui de pe pământ, doar pe acesta l-a cumpărat.
FERICIT este cel ce a aflat comoara cea ascunsă în țarină și, bucurându-se, a lepădat toate și numai pe dânsa a câștigat-o.
FERICIT este cel ce pomenește totdeauna ziua ieșirii sale și se sârguiește a se afla în ceasul acela cu osârdie și cu frică.
FERICIT este cel ce a aflat îndrăzneală în ceasul despărțirii, când sufletul se desparte de trup cu frică și cu dureri. Că vin îngerii să-i ia sufletul și să-l despartă de trup și să-l pună înaintea scaunului judecății celei fără de moarte și înfricoșate.

FERICIRILE … SFÂNTULUI EFREM SIRUL (II)

greatFERICIT este cel ce a câştigat ochilor înţelegători privirea bunătăţilor celor ce vor să fie şi a muncii celei veşnice, şi s-a sârguit a se osteni, ca să dobândească veşnicele bunătăţi.
FERICIT este cel ce are înaintea ochilor neîncetat acel înfricoşat ceas şi s-a silit a bine plăcea lui Dumnezeu.
FERICIT este cel ce s-a făcut pe pământ nepătimaş ca un înger, ca împreună cu îngerii să se bucure în ziua aceea.
FERICIŢI cei ce sfinţenia o păzesc întru smerita cugetare şi în milă, că de adâncă pace se vor îndulci mădularele lor, şi în sufletul lor întru Duhul Sfânt se va bucura.
FERICIT este cel ce s-a facut cu totul liber de toate cele pământeşti ale acestei vieţi deşarte, şi numai pe singur Dumnezeu, Cel bun şi îndurat, L-a iubit.
FERICIT este cel ce s-a făcut plugar al faptelor bune şi a înălţat stog al rodurilor vieţii întru Domnul, ca o holdă de grâu roditoare.
FERICIT este cel ce s-a făcut bun lucrător de pământ al faptelor bune şi a sădit vie duhovnicească şi, culegând-o, a umplut jghiaburile de rodurile vieţii întru Domnul.
FERICIT este cel ce a veselit pe cel dimpreună cu robi ai săi cu veselie duhovnicească, din rodul faptelor bune, pe care ostenindu-se, le-a sădit ca să de rodul vieţii întru Domnul.
FERICIT este cel ce stă în adunare şi rugăciune ca un înger ceresc, curate având totdeauna gândurile, şi trecere nu a dat vicleanului, ca să-i robească sufletul de la Dumnezeu Mântuitorul.
FERICIT este cel care în cunoştinţă a iubit plânsul, şi cu umilinţă a picurat pe pământ lacrimile, ca nişte mărgăritare bune înaintea Domnului.
FERICIT este cel ce iubeşte sfinţenia ca lumina şi nu şi-a spurcat trupul său cu lucrurile întunecate ale vicleanului înaintea Domnului.
FERICIT este cel care îşi păzeşte trupul său în sfinţenia Mântuitorului şi nu şi-a ruşinat sufletul său cu lucruri străine, ci a rămas bine plăcut întru Domnul.
FERICIT este cel ce a urât lucrarea urâtă, care este plină de ruşine, şi pe sine s-a pus înainte jertfă vie, bineplăcută Domnului.
FERICIT este cel ce de-a pururea are în sine pomenirea lui Dumnezeu, că va fi ca un înger ceresc pe pământ, cu frică şi cu dragoste, slujind Domnului.
FERICIT este cel ce iubeşte pocăinţa, care mântuieşte pe păcătoşi, şi nu a mai făcut rău, ca un necunoscător, înaintea Mântuitorului nostru Dumnezeu.
FERICIT este cel ce stă în chilie ca un viteaz ostaş, păzind visteria Împăratului, adică trupul împreună cu sufletul, fără prihană, întru Domnul.
FERICIT este cel ce stă în chilie ca un înger în cer, curate avându-şi gândurile, şi gura cântând Celui ce are stăpânirea a toată suflarea.
FERICIT este cel ce s-a făcut ca Serafimii şi ca Heruvimii şi nu s-a lenevit niciodată spre slujba cea duhovnicească, neîncetat slavoslovind pe Dumnezeu.

theodosius-anthonyFERICIT este cel ce este plin de-a pururea de bucurie duhovnicească şi nu s-a lenevit, purtând jugul cel bun al Domnului, că se va încununa cu slavă.
FERICIT este cel ce s-a curăţit pe sine de toată întinăciunea păcatelor, ca să primească în casa sa cu îndrăzneală pe Împăratul slavei, pe Domnul nostru Iisus Hristos.
FERICIT este cel ce se apropie cu frică şi cu cutremur şi cu groază de Preacuratele Taine ale Mântuitorului, şi a cunoscut că a primit în sine viaţă veşnică.
FERICIT este cel ce cugetă totdeauna la moarte şi a surpat patimile cele urâte, care se încuibează în inimile celor leneşi, că unul ca acesta se va mângâia în ceasul despărţirii.
FERICIT este cel ce pomeneşte totdeauna frica gheenei şi se sârguieşte, cu lacrimi şi cu suspinuri, a se pocăi curat întru Domnul, că se va izbăvi de necazul cel mare.
FERICIT este cel ce se smereşte pe sine totdeauna de bună voie, că se va încununa de Cel ce S-a smerit pe Sine, de bună voie, pentru noi.
FERICIT este cel ce cu toată cucernicia stă în chilie, ca Maria lângă picioarele Domnului, şi s-a sârguit ca Marta spre primirea Domnului şi Mântuitorului.
FERICIT este cel ce s-a aprins cu frica lui Dumnezeu şi are în sine de-a pururea fierbinţeala Sfântului Duh, şi cu totul a ars spinii şi ciulinii gândurilor viclene.
FERICIT este cel ce nu şi-a murdărit mâinile sale în lucruri străine, ca un necinstit, că şi pentru aceasta va fi judecat în ziua cea înfricoşată înaintea Domnului.
FERICIT este cel ce lucrează întotdeauna înţelegeri frumoase şi bune, şi cu nădejdea a biruit patima cea rea a lenevirii, de care sunt luptaţi pustnicii Domnului.
FERICIT este cel ce s-a făcut prea rodit întru Domnul, ca să aibă păzitori pe Sfinţii Îngeri, precum pomul roditor are păzitor pe grădinarul său.
FERICIT este cel ce s-a făcut ca un viteaz războinic în lucrul Domnului, şi care ridică pe cei trândavi şi mângâie pe cei ce se împuţinează pe calea Domnului.
FERICIT este cel ce iubeşte blândeţea întru pricepere duhovnicească şi nu s-a amăgit de vicleanul şarpe, avându-şi nădejdea în Domnul Cel bun şi îndurat.
FERICIT este cel ce cinsteşte pe sfinţi şi iubeşte pe aproapele şi zavistia a alungat-o din sufletul său, pentru care Cain s-a făcut ucigător de frate.
FERICIT este cel ce cu lucrul a mustrat pe tiranul, şi de faţa văpăii dulceţilor s-a temut că se va roura sufletul lui cu roua Sfântului Duh.
FERICIT este cel ce peste a cătui minte nu a putut norul cel întunecat al diavolului să năvălească şi să-l lipsească de lumina cea dulce şi de veselia drepţilor.
FERICIT este cel ce şi-a luminat ochii inimii şi, ca într-o oglindă, vede de-a pururea pe Domnul, căci unul ca acesta a primit uşurare la patimi şi de gândurile viclene.
FERICIT este cel iubeşte cuvintele frumoase şi bune şi urăşte cuvintele urâte şi aducătoare de stricăciune, că nu se va face rob vicleanului.
FERICIT este cel ce sfătuieşte pe aproapele cu frica lui Dumnezeu şi nu a amăgit sufletul lui, temându-se totdeauna de toiagul cel de fier al Păstorului Celui Mare.
FERICIT este cel ce ascultă pe aproapele după Dumnezeu şi rabdă necazurile, mulţumind, că unul ca acesta, mărturisitor făcându-se, se va încununa întru Domnul.
FERICIT este cel ce nu s-a prins de patima trândăviei, ca unul fără de bărbăţie, ci a aflat răbdarea cea desăvârşită, în care toţi sfinţii au primit cununile.

FERICIRILE … SFÂNTULUI EFREM SIRUL (I)

pic2

FERICIȚI, suntem noi, toți oamenii, de ce fel de Stăpân avem: dulce, nepomenitor de rău, bun, milostiv, îndurat, îndelung-răbdător, Care totdeauna iartă răutățile noastre, dacă noi vom voi.
FERICIT este cel care s-a nevoit ca împreună cu cei desăvârșiți să se încununeze, iar ticălos este cel care nu a fost lăudat nici împreună cu cei mai de pe urmă.
FERICIT este cel ce s-a învrednicit moștenirii sfinților și glasului ce zice: ”Veniți binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii”. (Matei 25, 34).
FERICIT este omul acela care nu se iuțește ușor și mânie nu primește. Unul ca acesta în pace este totdeauna.
FERICIT este cel ce s-a făcut cu totul liber de toate cele pământești ale acestei vieți deșarte, și numai pe singur Dumnezeu, Cel bun și îndurat, L-a iubit.
FERICIT este cel ce s-a făcut plugar al faptelor bune și a înălțat stog al rodurilor vieții întru Domnul, ca o holdă de grâu roditoare.
FERICIT este cel ce s-a făcut bun lucrător de pământ al faptelor bune și a sădit vie duhovnicească și, culegând-o, a umplut jghiaburile de rodurile vieții întru Domnul.
FERICIT este cel ce a veselit pe cei împreună robi ai săi cu veselie duhovnicească, din rodul faptelor bune, pe care, ostenindu-se, le-a sădit ca să dea rodul vieții întru Domnul.
FERICIT este omul acela care are întru sine frica lui Dumnezeu, că unul ca acesta este fericit şi de Duhul Sfânt: „Fericit bărbatul cel ce se teme de Domnul”.
FERICIT este omul care are dragostea lui Dumnezeu, că pe Dumnezeu în sine îl poartă. „Că Dumnezeu dragoste este” (I Ioan 4, 8)
FERICIT este cel ce a câştigat dragostea şi împreună cu dânsa s-a dus către Dumnezeu, că El, ce este al Său cunoscând, în sânurile Sale îl va primi. Că împreună petrecător cu îngerii va fi şi împreună cu Hristos va împărăţi.
FERICIT este cel ce a câştigat răbdare, că răbdarea nădejde are, iar nădejdea nu ruşinează.
FERICIT cu adevărat şi de trei ori fericit este cel ce are răbdare, că „cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui!”.
FERICIT cu adevărat şi de trei ori fericit este omul care are blândeţe ! Căci pe unul ca acesta, Domnul îl fericeşte, zicând: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”(Matei 5, 5).
FERICIT este cel ce şi-a îndreptat viaţa sa în adevăr şi în nici o minciună nu s-a prins.
FERICIT şi de trei ori fericit este cel ce s-a făcut lucrător al adevărului, că adevărat este Dumnezeu şi minciună întru Dânsul nu este.
FERICIT este cel ce a câştigat şi a avut ascultare adevărată şi nefăţarnică, că unul ca acesta următor este al Bunului nostru Dascăl, „Care ascultător S-a făcut până la moarte”. Filipeni 2, 8.

pic3
FERICIT şi de trei ori fericit este cel ce limba sa nu a vătămat-o cu ocara altora şi prin limbă inima nu şi-a spurcat, ci, pricepând că toţi suntem în vinovăţii, cu defăimarea altora nu s-a îndulcit şi a urât o patimă ca aceasta. Căci cel ce nu ocărăşte pe altul s-a păzit pe sine fără de prihană. Unuia ca acesta împiedicare nu i s-a făcut şi ştiinţa nu i s-a întinat.
FERICIT va fi cel ce pe calea cea strâmtă călătoreşte, că purtând cunună, la cer se va înălţa !
FERICIT va fi cel ce viaţă înaltă are şi cugetul smerit, că pe Hristos Îl urmează şi împreună cu Dânsul va şedea!
FERICIT va fi cel ce multor săraci le face bine, că mulţi ajutători va afla când se va judeca !
FERICIT va fi cel ce la toate bunătăţile pe sine se sileşte, că silitorii răpesc împărăţia cerurilor!
FERICIȚI suntem noi, toţi oamenii, de ce fel de Stăpân avem: dulce, nepomenitor de rău, bun, milostiv, îndurat, îndelung-răbdător, Care totdeauna iartă răutăţile noastre, dacă noi vom voi. Că, iată, ne roagă; iată, şi îndelung rabdă; iată, ne dă nouă toate bunătăţile Sale în veacul acesta şi acolo, de vom voi.
FERICIȚI sunt cei ce au iubit pe Dumnezeu, şi pentru dragostea Lui au defăimat toate.
FERICIȚI sunt cei ce lăcrimează ziua şi noaptea, ca să se izbăvească de urgia ce va să fie.
FERICIȚI sunt cei ce s-au smerit pe sine de bună voie, că acolo se vor înălţa.
FERICIŢI sunt cei înfrânaţi, ca desfătarea raiului pe ei îi aşteaptă.
FERICIŢI sunt cei ce şi-au chinuit trupurile în privegheri şi în pustnicie, că bucuria raiului le este pregătită.
FERICIŢI sunt cei ce s-au făcut de bună voie biserică a Sfântului Duh, că aceştia vor şedea de-a dreapta.
FERICIŢI sunt cei ce au câştigat dragostea lui Dumnezeu în sufletele lor, că iubitori de Hristos se vor chema.
FERICIŢI sunt cei ce s-au răstignit pe sine, că întru Dumnezeu s-a făcut cugetarea lor ziua şi noaptea.
FERICIŢI sunt cei ce şi-au încins mijloacele lor cu adevărul şi gata îşi au candelele lor şi aşteaptă pe Mirele lor când se va întoarce de la nuntă.

Dar, oare, prin care cale poate cineva să-L caute pe El și să-L afle? Mai întâi de toate, se cuvine a păzi dragostea către frați, că zice: ”Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4, 16).

 

Dacă cineva a câștigat dragostea, pe Dumnezeu a câștigat.

Dacă cineva a câștigat smerită cugetare, este asemenea lui Hristos, iar cel ce nu este smerit cugetător, de Hristos este străin.

Dacă cineva a câștigat ascultare, pe Dumnezeu Îl urmează, iar cel ce împotrivă grăiește, străin de Hristos este.

Dacă cineva se supune mai marelui său, pe îngeri îi urmează, iar cel ce i se împotrivește, cu diavolul se împrietenește.

Dacă cineva iubește adevărul, cu adevărat este prieten al lui Hristos, iar cel ce iubește minciuna este ucenic al diavolului.

Dacă cineva iubește pe fratele său, este iubit de Dumnezeu, iar cel ce pe fratele său îl urăște, de Dumnezeu este urât.

manastirea-kondoriotissa-sfantul-efrem-sirul-olimp-19-08-2016-43
Icoana Sfântului Efrem Sirul de la Mănăstirea Sfântul Efrem Sirul – Kondoriotissa din Olimp, Grecia

Dacă cineva clevetește fratelui pe frate, împreună cu diavolul se osândește, iar cel ce pătimește pentru fratele, unul ca acesta Îl moștenește pe Hristos.

Dacă cineva se îngrețoșează de cel ce a greșit în vreun păcat, pe sine se osândește, iar cel ce împreună pătimește cu cel ce a greșit și împreună se mâhnește, pe sufletul său îl face curat.

Dacă cineva vădește pentru vreo greșeală pe fratele său, își întinează sufletul său, iar cel ce se sârguiește a-l ascunde, pentru milostivire, unul ca acesta, în vremea mâniei, va fi acoperit.

Dacă cineva se mândrește și se îngâmfă, ca și cum și-a îndreptat viața, și se socotește pe sine desăvârșit, acesta și-a pierdut osteneala și stă departe de plată, iar cel ce cu smerenia se sârguiește a ascunde isprăvile sale, acesta de Domnul se va înălța și plată de la Dânsul își va lua.

Dacă cineva, pentru sporiri, se fălește și se trufește, acesta va cădea, iar cel ce cu totul se netrebnicește pe sine și se micșorează, acesta la mai mare înălțime se suie.

Dacă cineva se iuțește sau se mânie degrab, unul ca acesta este afară de dreptatea lui Dumnezeu și împreună cu el Hristos nu Se sălășluiește, iar cel ce a câștigat blândețea și îmbrățișează evlavia, acesta este locaș al Sfântului Duh.

Dacă cineva se întoarce dinspre fratele ce a greșit, acesta este rătăcit și are minte deșartă, iar cel ce cu dragoste împreună pătimește, desăvârșit este în fapte bune.

Dacă cineva se întoarce de la fratele străin, de la acesta și Dumnezeu se întoarce, iar cel ce îl primește cu dragoste, pe Dumnezeu Îl primește.

Dacă cineva pentru zidiri și lucruri de mâini se veselește, acesta se sârguiește a fi gol de veșnicele bunătăți, iar cel ce spre cele duhovnicești se sârguiește și se nevoiește, acesta cunoaște dulceața bunătăților celor veșnice.

manastirea-kondoriotissa-sfantul-efrem-sirul-mana-sfantului-efrem-sirul-olimp-19-08-2016-18
Mâna dreaptă a Sfântului Efrem Sirul ce se găsește la Mănăstirea Kondoriotissa din Olimp, Grecia

Dacă cineva cu haine luminate se împodobește, de podoaba cea dumnezeiască este gol, iar cel ce cu hainele cele obișnuite se acoperă, acesta se îngrijește cu haina cea duhovnicească a se îmbrăca.

Dacă cineva în vremea rugăciunii și a cântării de psalmi se lenevește sau cu mintea se răspândește, acesta pe Dumnezeu Îl întărâtă, iar cel ce cu osârdie și cu sârguință în cântarea de psalmi se îndulcește, acesta este părtaș al Sfântului Duh.

Dacă cineva în cercetarea Scripturilor și în citire nu iubește a se osteni, și pe acestea nu le citește cu dragoste, acesta este pom neroditor, iar cel ce cu sârguință le cercetează le cercetează, își îndoiește rodul, ca pomul cel răsădit lângă izvoarele apelor.

Dacă cineva în rugăciunile de noapte se îndulcește cu somnul și pe acesta îl preferă, unul ca acesta este om trupesc și nu duhovnicesc, iar cel ce se silește pe sine la priveghere cu sârguință, acesta caută pe Hristos cu dorire.

Dacă cineva este spornic în cuvinte deșarte, acesta se face pe sine urât înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, iar cel ce cu tăcerea se îndeletnicește, acesta pe Dumnezeu Îl preamărește și de mulți va fi iubit.

Dacă cineva din frați, având de toate din belșug, celui mai lipsit nu-i dă, acesta de sfințenie este străin și de bunătățile lui alții se vor desfăta, iar cel ce dă celui mai lipsit se face moștenitor al împărăției cerurilor.

Dacă cineva, ca un puternic și sănătos, se înalță asupra celor mai neputincioși și care cu smerenie se află, acesta este blestemat de Dumnezeu și aude de la Dânsul: ”Tot cele ce se va înălța pe sine se va smeri (Luca 14, 11). Iar cel ce îi sprijinește și împreună pătimește, acesta va auzi de la Domnul: ”Întrucât ați făcut unuia dintre acești prea mici, Mie Mi-ați făcut (Matei 25, 40).

Dacă cineva tulbură pe frați, pe unul altuia clevetindu-l, acesta este urât îngerilor și oamenilor, iar cel ce îmblânzește pe cei mânioși și scârbiți, acesta fiu al lui Dumnezeu se va chema.

Dacă cineva trece cu vederea postul și săvârșește voile trupului și poftele, de curăție și de sfințenie este lipsit, iar cel ce cu postul pe sine se topește, de toată curăția și întreaga înțelepciune și sfințenie este lucrător.

Dacă cineva de multa mâncare și de ospețe se veselește, acesta duhului lăcomiei pântecelui îi slujește, iar cel ce s-a dat pe sine înfrânării și cu dânsa se strânge, patimile și gândurile cu lesnire le va stăpâni.

Dacă cineva se îndulcește cu vorbirile femeilor și înaintea lor se arată strălucit, de viclenele patimi este robit, luptat fiind de conștiință, iar cel ce se întoarce dinspre acestea și de acest fel de obișnuință se depărtează, afară este de război, în pace fiind cu conștiința.

Dacă cineva se veselește de bunul neam trupesc și spre el se bizuiește, acesta nu s-a dat pe sine lui Dumnezeu, ci batjocorește și se batjocorește de gânduri, iar cel ce se depărtează pe sine de rudeniile cele trupești și de acestea cu patimă nu se lipește, acesta, într-adevăr, lepădându-se de lume, lui Dumnezeu slujește.

Dacă cineva, poruncindu-i-se, cârtește, de plata ascultării arătat se păgubește, iar cel ce cu osârdie săvârșește porunca, acesta păzește strălucită frumusețea sufletului.

Dacă cineva, sfătuit fiind, se întoarce și, osândind pe sfătuitor, nebunește se scoală asupra lui, acesta pe Hristos Îl îndepărtează de la sine și este afară de tot folosul.

Prin niște gânduri ca acestea, fraților, a spori și împotrivă a ne nevoi toți suntem datori.

 

Sfântul Efrem Sirul – Cuvinte despre umilința inimii

 

 

 

Teologul şi profesorul Constantin Coman, care slujeşte la Biserica „Sfinţii Voievozi“, apreciază „cunoaşterea ce porneşte de la simţuri şi se împlineşte la nivelul cel mai intim şi adânc al persoanei, al inimii sau al duhului“.

La mijlocul lunii decembrie, la Institutul Cervantes din Bucureşti, invitatul lui Horia-Roman Patapievici, la dialogul „Înapoi la argument”,  a fost  părintele Constantin Coman, profesor şi preot la Biserica „Sfinţii Voievozi“ din Bucureşti.  Dezbaterea a avut tema ”Creştinism, simţuri şi Cartea simţurilor“, pornind de la volumul coordonat de Dan C. Mihăilescu la Editura Humanitas.

”Ştiţi care este textul care îmi place în chip aparte în Cartea simţurilor? Textul părintelui profesor Constantin Coman, Despre vederea lui Dumnezeu sau Despre simţirea înţelegătoare – o însumare a erudiţiei teologale din România de azi”, a apreciat criticul literar Dan C. Mihăilescu.

Preotul Constantin Coman a obţinut un doctorat în teologie la Universitatea din Atena şi este profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian“, din cadrul Universităţii Bucureşti.   Fin cunoscător de limba greacă veche, dar şi de neogreacă, Părintele Coman a tradus , alături de o echipă de colegi mai tineri de la facultate, Noul Testament, care va apărea în ediţie bilingvă la Mănăstirea Vatoped de la Sfântul Munte, dar şi Patericul Mare, aflat în curs de apariţie. Este şi consilier  la Editura Bizantină din Bucureşti, unde a şi publicat mai multe cărţi dintre care amintim „Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor“ şi „Între iluzia împlinirii şi certitudinea eşecului“.

„Adevărul”: Există o cunoaştere prin simţuri? Cum aţi defini-o?

Constantin Coman: În spaţiul teologiei răsăritene se operează cu un principiu gnoseologic unanim acceptat, anume acela conform căruia „adevărul nu este în cuvinte, ci în lucruri“. Acesta este completat de un al doilea principiu, care decurge din primul: „oricât de complet şi reuşit ar fi discursul sau descrierea lucrurilor, acestea nu pot epuiza şi, deci, nu se pot substitui lucrului în sine“.  În consecinţă, cunoaşterea presupune contactul cu lucrul/realitatea de cunoscut, realizat evident prin simţuri. Limba română face distincţie între  „a şti şi a cunoaşte“, între „ştiinţă şi cunoştinţă“. A şti înseamnă a avea informaţii despre cineva sau despre ceva, gradul de ştiinţă crescând pe măsura creşterii volumului de informaţii, în timp ce a cunoaşte presupune cu necesitate experienţa nemijlocită a persoanei sau lucrului de cunoscut. Spunem despre cineva că îl cunoaştem doar în situaţia în care cel puţin l-am văzut. Cunoaşterea sau cunoştinţa are şi ea grade diferite, în funcţie de calitatea sau intensitatea contactului nostru cu persoana sau lucrul respectiv. Ştiinţa este acumulată prin minte. Cunoaşterea se realizează prin simţuri, se acumulează la nivelul simţirii şi este un eveniment complex ce implică faptul împărtăşirii, al participării. Între cunoscător şi cunoscut se produce o relaţie directă prin intermediul căreia se realizează un transfer reciproc de energie, de duh. Măsura cea mai înaltă de cunoaştere se realizează în spaţiul unei relaţii de iubire, în care împărtăşirea reciprocă atinge cel mai înalt grad.  Centrul cunoaşterii este inima, după cum ne confirmă experienţa însăşi a lucrurilor. Nu poţi progresa în cunoaşterea cuiva pe care-l dispreţuieşti sau îl urăşti.

Starea de duşmănie sau de mânie viciază actul de cunoaştere şi de înţelegere a realităţii. Mânia orbeşte, spune şi poporul. Relaţia nu poate demara decât dacă există minimală încredere, credinţă. Evagrie Ponticul spune un lucru care recapitulează întreaga gnoseologie creştină: „Credinţa este începutul iubiri, iar sfârşitul/capătul/deplinătatea iubirii este cunoaşterea lui Dumnezeu!“.

Dacă se merge cu gândul şi cu inima până la capăt, orice act de cunoaştere reală, la orice nivel ar începe el, dacă este serios, consistent şi consecvent, va duce pe om la Dumnezeu, chiar dacă pleacă de la cunoaşterea celei mai neînsemnate făpturi. Cunoaştere adevărată nu există decât între subiecţi personali,  între oameni întreolaltă şi între oameni şi Dumnezeu. Restul universului creat pare a-şi avea rostul sau raţiunea ultimă de a fi în spaţiul relaţiei de iubire dintre oameni şi dintre oameni şi Dumnezeu. Pentru oamenii credincioşi lumea este darul iubirii Creatorului către oameni şi folosirea ei pozitivă de către oameni nu poate fi decât tot în slujba iubirii dintre oameni şi dintre oameni şi Dumnezeu!

De aceea cunoaşterea porneşte de la simţuri şi se împlineşte la nivelul cel mai intim şi adânc al persoanei, care este inima sau duhul ei.

Cunoaşterea deplină echivalează cu împărtăşirea deplină, cu experienţa plenară a celui cunoscut. Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despre interioritate reciprocă, adică cei doi îşi devin interiori unul altuia, evident la nivelul duhului lor, al energiei lor personale. Cine iubeşte cu adevărat doreşte să se împărtăşească de chipul celui drag, de cuvintele lui, de mirosul lui, de trupul lui, de gustul lui. De fapt, doreşte să se împărtăşească de persoana iubită la propriu, care este prezentă în chip, în cuvinte, în trup, în miros etc. Lucrul acesta îl putem proba şi confirma fiecare dintre noi, în temeiul propriei experienţe. Să spunem că trupul este cea mai senzorială prezenţă a celuilalt. Nu ne este suficientă împărtăşirea de trup, atingerea de trup sau chiar unirea trupească. Avem nevoie ca în trup să ni se împărtăşească, cu voie liberă şi dragostea, cel pe care-l iubim. 

Cum aţi raporta cunoaşterea senzoriala la cea ştiinţifică? Cum e învinsă raţionalitatea de senzorialitate?

Nu ştiu dacă mă pricep să fac bine această distincţie şi nici nu ştiu dacă cele două trebuie în mod necesar puse în tensiune. Am impresia că în cele de mai sus ar putea fi cuprins şi răspunsul la această întrebare. Mi se pare firesc ca ştiinţa să conducă la cunoştinţă, să determine la relaţie, la cunoaştere prin întâlnire, prin contact, prin împărtăşire. În cele din urmă, cunoaşterea unui lucru presupune cunoaşterea raţiunii lui ultime de a fi. Cunoaşterea ştiinţifică suferă de multe ori datorită faptului că se opreşte cu investigaţia la lucrul în sine şi nu-l aşază în întregul din care face parte. O elementară observaţie ne confirmă că toate componentele lumii noastre nu-şi au raţiunea de a fi în ele însele, ci în afara lor. Omul însuşi nu-şi are raţiunea de a fi în sine şi nu se împlineşte închizându-se în sine şi  alimentându-se egoist, pentru propria satisfacţie. Auto-satisfacţia este cea mai gravă perversiune a firii umane, tocmai pentru că afectează raţiunea ultimă de a fi a firii umane înseşi. Ei bine, există o raţionalitate coerentă a întregii creaţii, a fiecărei componente în parte şi a creaţiei în ansamblul ei.

Noi, cei credincioşi – oricât de puţin credincioşi am fi – credem că raţionalitatea lumii se recapitulează şi se oglindeşte în relaţia de dragoste dintre oameni întreolaltă şi dintre oameni şi Dumnezeu. Universul creat, luat în parte şi în întregime, îşi află sensul şi raţiunea ultimă de a fi – prin urmare se oferă cunoaşterii ştiinţifice –  în spaţiul relaţiei dintre oameni şi dintre oameni şi Dumnezeu. Dacă îl excludem pe Dumnezeu din ecuaţie, lucrurile diferă substanţial şi se complică foarte mult.  

De ce suntem copleşiţi de simţuri? Cum le putem controla? Care e simţul care ne trage cel mai jos din planul spiritual? Ce poate fi mai rău decât lăcomia pântecelui?

Nu simţurile ne copleşesc, ci înclinaţiile noastre nefireşti, patimile noastre, duhurile care ne domină, gândurile nestăpânite. Lucrurile sunt uşor verificabile la nivelul propriei noastre experienţe. Simţurile, ca şi toate mecanismele psiho-somatice ale omului sunt sub comanda subiectului personal, a persoanei concrete pe care o întrupează. Persoana are comanda asupra simţurilor şi asupra mecanismelor ce prelucrează informaţiile furnizate de simţuri. Nu creierul gândeşte, ci eu, spunea un filosof francez, ilustrând un adevăr ce ţine de bunul simţ. Dacă le stăpâneşte şi le foloseşte conform raţiunii lor va beneficia de o relaţie funcţională şi folositoare cu exteriorul. Dacă nu va fi vigilent şi va ceda controlul, va abdica de la darul stăpânirii de sine, atunci funcţionarea acestui complex mecanism care este omul se va tulbura grav. Sfântul Apostol Pavel afirmă undeva că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutăţii… (Efeseni 6,12).

Nu simţul gustului, nu pântecele sunt de vină pentru lăcomia pântecelui, ci duhul lăcomiei care se instalează în noi, din pricina absenţei noastre de la cârma propriului organism. Părinţii Bisericii vorbesc, în consecinţă, despre duhul lăcomiei, duhul curviei, duhul trândăviei, duhul slavei deşarte, duhul trufiei etc.

Acestea sunt nişte stări dominante, care se instalează uneori fără drept de apel în noi şi care ne uzurpă dreptul suveran de stăpânire a sinelui.  Simţul văzului ne poate deschide şi cel mai minunat univers al contemplării frumuseţilor acestei lumi, dar ne poate deschide şi întreţine şi cele mai de jos şi urâcioase pofte. Nu simţurile sau organele sau mecanismele noastre trupeşti şi sufleteşti ne conduc viaţa, bine sau rău, ci fiecare dintre noi sau duhurile care se instalează în noi din pricina lipsei de vigilenţă, de trezvie şi de voinţă. Cât priveşte ultima întrebarea, mai rea decât lăcomia pântecelui este trufia minţii!

Cum situaţi sexualitatea pe harta simţurilor si in ce mod erosul poate fi thanatos, având o deschidere dincolo de simţuri?

Sexualitatea nu este un simţ, ci este un instinct primar, fundamental, care se lucrează inclusiv prin simţuri. Percepţia sexualităţii, mai ales sub presiunea nemiloasă a industriei pornografice este una aproape exclusiv negativă. Să nu uităm însă că instinctul, oricare ar fi el, este aşezat în firea omului cu un rost pozitiv. Dacă funcţionează conform raţiunii lui de a fi, atunci el contribuie la aşezarea omului în fire şi, deci, la împlinirea lui. Dacă, însă, deviază sau se încadrează sub limitele raţiunii lui de a fi, atunci contribuie la pervertirea sau alterarea firii şi la decadenţa persoanei umane. Omul nu se inventează pe sine. El beneficiază de o existenţă dată. Este dator să cunoască funcţionarea firească a mecanismelor care întreţin viaţa, existenţa personală şi conştientă. În timpurile din urmă, omul pare să ignore acest adevăr elementar şi accesibil celei mai simple minţi şi violentează firea în direcţii dintre cele mai perverse. Ar trebui să ştie că ignorarea şi violentare firii conduce la degradarea ei, la nefericirea şi neîmplinirea subiectului personal sau ipostasului posesor. Instinctul de reproducere este unul dintre cele mai puternice şi îl face pe om foarte vulnerabil. El este un dar mare care stă la temelia perpetuării neamului omenesc şi  a iubirii dintre bărbat şi femeie. El se poate degrada şi acest lucru se întâmplă cânt persoana umană nu-şi este stăpână şi nu controlează frânele acestui mecanism. În care caz se poate instala nesăţiosul duh al desfrânării, care poate coborî existenţa umană – inclusiv cea senzorială – la cele mai decadente forme.    

În textul dumneavoastră din carte, îl citaţi pe Calist Patriarhul: „Iar ochii mintii sunt deschizătura inimii prin credinţa“. Cum poate fi adusă mintea in inima? Cum ni se relevă credinţa prin simţuri?

Părintele Stăniloae comentează într-un discurs elaborat afirmaţia Sfântului Calist. Credinţa ne deschide inima. Credinţa este o mişcare interioară, voită, a sufletului omului spre cineva. Ochii minţii reprezintă capacitatea omului de a vedea sensul, rostul lucrurilor, de a înţelege realitatea.  Încrederea în cineva ne face să ne deschidem porţile sufletului pentru acel cineva. Neîncrederea, suspiciunea ne face să ne închidem. Reamintesc, cuvântul lui Evagrie: Credinţa este începutul iubirii… Cât priveşte marea tema a unirii minţii cu inima, ar fi necesar mult spaţiu pentru dezvoltarea ei. În acest context, aş spune numai că funcţionarea izolată şi autonomă a minţii este cu totul nefirească şi amăgitoare şi devine sursa multor neajunsuri şi drame umane, personale sau colective. Omul ar trebui să funcţioneze unitar şi să se recapituleze pe sine la nivelul duhului sau al conştiinţei de sine. „Omul este beneficiarul resurselor divine”  

Cum poate fi deschisă inima spre credinţă? Ce ne salvează de împietrirea inimii?

La împietrirea inimii conduce aşezarea şi blocarea omului în logica egoistă. Să trăiesc eu pentru mine, să fac totul pentru mine. Închiderea în sine este sinucigaşă. Logia iubirii, singura care descifrează mulţumitor taina existenţei, ne spune că omul trebuie să se dăruiască, el şi toate lucrurile lui, să se consume pe sine hrănindu-l pe celălalt, nu să-l consume pe celălalt hrănindu-se pe sine. Inima poate fi deschisă spre credinţă aşezându-ne cu hotărâre în sensul evident al existenţei, recapitulat în cele două porunci: „Să iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Esenţial pentru a face aceasta este articularea voinţei. Spune un cuvânt din Pateric că singurul lucru pe care-l aşteaptă Dumnezeu de la om este să vrea. Credinţa nu este o mişcare a minţii spre ceva, ci spre cineva. Şi cel mai important lucru este ca omul să nu uite că este beneficiarul nu numai al resurselor şi capacităţile firii sale, ci şi al resurselor dumnezeieşti, pe care le poate accesa printr-o simplă şi onestă cerere sau rugăciune.

Cum ne afectează simţurile trăirea sărbătorilor de iarnă? De ce a fost important postul înainte de Crăciun?

Postul are rolul de a ne subţia simţurile, de a face deplasarea dinspre componenta grosieră a vieţi spre componenta duhovnicească, sufletească, personală a ei. Postul este un act complex de înfrânare, de exersare a stăpânirii de sine, de ridicare a conştiinţei personale deasupra nevoilor, poftelor, dorinţelor imediate şi de recuperare din eventualele deraieri existenţiale, pervertiri ale funcţionării firii noastre. Postul este unul dintre demersurile existenţiale fundamentale care ajută pe om să se ridice spre condiţia sa superioară, spre nivelul de vieţuire personală, cu conştiinţa relaţiilor cu celelalte persoane. Prin recuperarea conştiinţei de sine, postul ne ajută să reintrăm în logica iubirii de semeni şi de Dumnezeu, biruind tendinţa egoistă a satisfacerii sinelui, a consumului celorlalţi pentru propriile plăceri, care este calea eşecului existenţial, a împietririi, a pierderii capacităţii de iubirea, a morţii sufleteşti. Postul ne ajută, aşadar, să întâmpinăm orice sărbătoare, dar mai ales, o sărbătoare mare cum este cea Naşterii Domnului, cu şansa recuperării acestei logici a iubirii care dă sens şi împlinire vieţii, să aşezăm orice lucru, orice bucurie, care însoţeşte aceste zile – inclusiv masa bogată de Crăciun – în spaţiul relaţiei noastre cu semenii şi mai ales în spaţiul relaţiei noastre cu Dumnezeu. Bucatele şi toate celelalte bunuri materiale care însoţesc sărbătoarea să nu fie numai pretext de satisfacere a pântecelui propriu, ci să fie un semn al sărbătorii, o rememorare a evenimentului sărbătorit. Trebuie să lucrăm la umplerea cu sens adevărat al lucrurilor care ni se întâmplă. Cum priviţi comercializarea şi desacralizarea sărbătorilor de iarnă şi cum vă sună noile colinde remixate? Este o minimală participare la sărbătoare. Ca să rămân consecvent cu mine însumi, voi spune că nu mă deranjează şi nici nu mă sperie aceste lucruri, ci mă sperie propria împietrire şi propriile limite în ceea ce priveşte participarea la eveniment. Şi nu fac un exerciţiu de stilistică ipocrită. Închipuiţi-vă la ce dimensiuni ar trebui să trăiesc eu ca preot evenimentul Naşterii Domnului şi cei care sunt împreună cu mine în biserică duminică de duminică. Având în vedere exigenţele condiţiei mele preoţeşti nu ştiu dacă ies mai bine decât cei care se raportează la Sărbătoare prin cele semnalate de dumneavoastră. Şi aş îndemna pe fiecare cititor să evite amăgirea de a se îndreptăţi pe sine prin raportare la lucrurile care se întâmplă cu ceilalţi, să evite pe cât se poate judecata celorlalţi şi să-şi îndrepte privirea spre propriile slăbiciuni şi neputinţe. Aceasta îi va fi de folos şi lui şi comunităţii din care face parte.

Ce speranţe nutriţi pentru 2016? Ce putem învăţa cu toţii din tragedia de la Colectiv?

O să mă iertaţi de răspuns. Nu nutresc mari speranţe în ceea ce priveşte lucrurile exterioare. Aş rămâne la ideea cu care sfârşeam răspunsul la întrebarea precedentă. M-aş bucura, dacă, eu personal şi conaţionalii mei, românii, am încerca să mai limităm cât de puţin două din păcatele noastre generalizate: judecata aproapelui şi continua auto-victimizare. Lucrul acesta nu-l vom putea face dacă nu ne plecăm genunchii la rugăciune cu părere de rău, fiecare pentru propriile păcate şi căderi. Cât despre tragedia de la Colectiv, ne-ar face bine dacă, ne-am judeca iarăşi fiecare pe sine, nu pe ceilalţi, pentru felul în care am reacţionat sau chiar pentru felul în care am contribuit şi continuăm  să contribuim la crearea sau menţinerea unor stări de lucruri care pot oricând da naştere unor astfel de tragedii: uşurătatea, superficialitatea, corupţia, marasmul moral aproape generalizat. Fiecare moment critic, fiecare situaţie limită, orice criză este o reală judecată. Putem avea mari beneficii şi noi şi cei din jurul nostru dacă ne privim cu sinceritate.

Care e cel mai important gând descoperit în „Cartea simţurilor“? De ce a fost importantă o asemenea antologie?

Contantin Coman: Proiectul Editurii Humanitas este mai vechi. Tema a fost nouă şi ea este motivată de editorul volumului Dan C. Mihăilescu. Am acceptat invitaţia generoasă de a participa la acest volum, cucerit de gândul că perspectivei teologice i-ar sta foarte bine alături de celelalte.  La apariţia volumului am fost plăcut surprins să constat că mai multe texte porneau de la, sau conduceau în zona reflecţiei teologice, adică aceea care-l ia în calcul pe Dumnezeu. Un text teologic minunat a semnat Monica Pillat. Domnul Pleşu a vorbit despre ochiul inimii, domnul Gabriel Liiceanu avea să invoce pe Dumnezeu în textul dânsului şi se pare că nu a făcut-o numai în virtutea unei stilistici conjuncturale. Apoi, Horia Paştina, Mihai Sârbulescu şi mulţii alţii… O discuţie pe tema simţurilor este binevenită, mai ales datorită percepţiei predominant negative asupra simţurilor şi senzorialităţii, percepţie pusă greşit pe seama moralei sau a  credinţei. Simţurile sunt asociate cu o existenţă la nivel inferior. „Cartea Simţurilor“ ne reaminteşte convingător că tot simţurile îl deschid pe om celor mai înalte niveluri de vieţuire şi chiar lui Dumnezeu Însuşi. Dintre multele posibile beneficii ale unei astfel de discuţii, aş reţine şi pe acela că ea se poate constitui într-o replică la o lume tot mai impersonală, masificată, dominată de instituţii, ideologii, abstracţiuni, crezuri şi teorii, mode, o lume aflată sub teroarea unilaterală şi asfixiantă a raţiunii colective. Simţurile trimit la persoana umană concretă şi la o perspectivă mult mai complexă asupra cunoaşterii realităţii şi asupra contactului cu ea. Cred că recursul la simţuri pune omul ca existenţă individuală faţă în faţă cu ispita colectivismului de orice fel, a totalitarismelor, a mondialismelor şi ne aduce aminte că adevărul lucrurilor este cel care se reflectă în conştiinţa de sine a fiecărei persoane. Creaţia se recapitulează ca imagine şi sens în percepţia (cum alt fel decât senzorială) şi conştiinţa de sine a fiecărei persoane umane. Lumea a fost cu atâta înţelepciune creată de Dumnezeu încât se oferă şi se metamorfozează în tot atâtea chipuri, câte persoane conştiente o contemplă şi o cuprind. Scripturile şi Părinţii Bisericii vorbesc despre lărgirea inimii, la care aş adăuga potenţarea la maxim a simţurilor, care ne-ar conduce la o cât mai mare cuprindere a minunilor lumii din care face parte omul, ca singur subiect conştient de sine care actualizează la propriu şi exclusiv sensul lumii.

Când spuneţi instituţie aveţi în vedere şi Biserica?

Există riscuri ca şi în Biserică să se supraliciteze dimensiunea instituţională în dauna  persoanei umane concrete pe care o slujeşte şi în dauna vieţii ca eveniment. În centrul crezului şi teologiei creştine este taina persoanei. Dezvoltarea instituţională sub orice aspect poate duce la dezechilibre în dauna persoanei. Evident, fără instituţii nu putem funcţiona ca societate – comunitate şi nici ca Biserică Dar este de dorit să se păstreze un echilibru între instituţie, lege, reglementare, convenţie, pe de o parte şi persoana umană de cealaltă parte. Ideal ar fi ca instituţia să fie ecoul real al evenimentului pe care-l reprezintă, să nu devină o realitate în sine, autonomă, supraconsumatoare de energie, care să-şi devoreze membrii. Cei mai vârstnici am cunoscut pe pielea noastră acest adevăr, construind câteva decenii statul socialist. Există marele pericol ca, de la un punct încolo, instituţiile să nu mai slujească pe oameni, ci o idee sau o ideologie şi să-i transforme pe oameni în slujitori ai edificiului ideologic. De aceea este nevoie să revenim la persoană şi la experienţa nemijlocită a acesteia pentru a sancţiona şi recupera eventuale devieri. Gândul dominant cu care personal am rămas, după lectura acestei cărţi, este acela că persoana umană rămâne vie şi biruitoare, cu un pic de efort şi mai ales cu vigilenţa privirii în sine şi cu creditul minimal pe care îl acordă propriilor simţuri. Adică, mizând pe contactul personal, nemijlocit cu realitatea şi refuzând confortul pe care i-l oferă teoriile sau ideologiile, generoase mai ales în promisiuni.

În dialogul cu Horia-Roman Patapievici, pe marginea „Cărţii simţurilor“, care au fost părţile esenţiale dezbătute?

Nu ştiu dacă este cazul şi în ce măsură aş putea să o sintetizez în câteva cuvinte. În primul rând, s-a punctat faptul că Dumnezeu este, într-un anume fel, accesibil omului pe cale senzorială. Dumnezeu poate fi văzut, auzit, gustat, pipăit, mirosit. Desigur, în condiţii cu totul speciale, de nevoinţă şi asceză şi în temeiul adevărului că El ni se împărtăşeşte în Duhul Sfânt. Istoria biblică, vechi şi nou-testamentară, dar şi istoria de două mii de ani a Bisericii susţine acest adevăr, ilustrat în carte printr-o serie de mărturii provenind şi de la monahi contemporani cu noi. Vorbirea despre Dumnezeu, teologia, s-a făcut întotdeauna pe temeiul experienţei nemijlocite a vederii Lui, a trăirii, a experierii dialogului omului cu El. Aşa cum mărturiseşte unul din marii asceţi ai veacului XX, Cuviosul Siluan Athonitul, „oamenii desăvârşiţi nu vorbesc niciodată nimic de la ei, ci numai ceea ce au văzut şi au trăit“. În contrast cu această teologie a experienţei, s-a dezvoltat şi o teologie speculativă, care presupune riscurile închiderii realităţii dumnezeieşti în categoriile gândirii umane şi, prin urmare, riscurile închiderii omului în cercul strâmt al imanenţei. Mărturiile vederii lui Dumnezeu, ale vederii şi împărtăşirii de lumina dumnezeiască personală sunt numeroase şi se confirmă unele pe altele, constituind un puternic fundament teologic pentru viaţa şi credinţa noastră. S-a insistat mult asupra cunoaşterii nemijlocite a lui Dumnezeu, prin  intermediul experienţei personale, tocmai pentru că în zilele noastre pare să se fi dezvoltat în exces discursul speculativ despre Dumnezeu şi despre relaţia oamenilor cu Dumnezeu, adică discursul care se vrea o dezvoltare riguros logică a unui sistem de adevăruri teoretice, abstracte, pe care vorbitorul sau scriitorul nu le mai verifică în propria experienţă sau în experienţa semenilor săi. Omul nu este limitat la simţurile sale naturale, ci are şansa împărtăşirii de Duhul lui Dumnezeu, de energia dumnezeiască, care-i potenţează în consecinţă simţurile firii sale.

http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/preotul-constantin-coman-mairea-decat-lacomia-pantecelui-trufia-mintii-1_5682929d37115986c6ef20f2/index.html

(Adevarul, 30.12.2015)

„Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte”, interviu cu avva Petroniu Tănase (+ 2011), starețul Schitului românesc Prodromu

A venit clipa îndelung aşteptată să ajungem la Schitul românesc Prodromu cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, aflat pe teritoriul Marii Lavre, cam la o oră distanţă de aceasta. În faţa pelerinului apare…

Source: „Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte”, interviu cu avva Petroniu Tănase (+ 2011), starețul Schitului românesc Prodromu