„Dragostea nu înseamnă cuvinte de dragoste, dragostea este cruce şi depăşirea propriului sine”. Interviu cu Î.P.S. Hierotheos Vlachos – Mitropolit de Nafpakos

hierotheos-vlachos

Înalt PreaSfinţitul Hierotheos Vlachos – Mitropolit de Nafpakos

              Înalt Prea Sfinţitul Hierotheos Vlachos nu mai are nevoie, cred eu, de nicio prezentare. Mitropolit de Nafpaktos, o mică eparhie aproape de Patra, oraşul în care se păstrează capul Sfântului Apostol Andrei, este foarte cunoscut în România prin cărţile şi conferinţele sale. Din ele se desprinde nu numai o viziune teologică profundă, ancorată academic şi recunoscută ca atare, ci, mai ales, o viziune profund patristică, bazată pe experienţa vie a cunoaşterii lui Dumnezeu. Am putea spune că Înalt Prea Sfinţitul este un teolog al isihasmului, în tradiţia Sfântului Simeon Noul Teolog, a Sfântului Grigorie Palama, sau, mai nou, a părintelui Sofronie de la Essex. De altfel, dânsul a fost foarte apropiat de marile figuri duhovniceşti ale secolului XX, a stat alături de marii bătrâni, le‑a cerut sfatul şi s‑a îmbibat de harul care clocotea în inimile lor. În interviul de mai jos aceste teme ale teologiei sale revin adesea, dublate de o preocupare constantă pentru omul de astăzi, care suferă din pricina ignoranţei sale duhovniceşti.
Citește în continuare „„Dragostea nu înseamnă cuvinte de dragoste, dragostea este cruce şi depăşirea propriului sine”. Interviu cu Î.P.S. Hierotheos Vlachos – Mitropolit de Nafpakos”

Înaltpreasfințitul Justinian, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului: ”Bucuria rugăciunii ne înveșnicește clipa”

Înţelepciune filocalică, chip paterical, vorbă bună şi blândă, fire răbdătoare şi jertfelnică. Aceasta este pilda unei vieţi trăite cu demnitate, chiar dacă a fost presărată cu multe încercări. Toate au făcut din Înaltpreasfinţia Sa, Arhiepiscopul Justinian al Maramureşului şi Sătmarului, ierarhul mărturisitor ferm în propovăduirea Ortodoxiei româneşti şi a valorilor noastre sfinte. Aşa îl cunosc, îl cinstesc şi îl iubesc preoţii şi poporul dreptcredincios. Pentru cinul monahal este o carte deschisă şi un model viu al statorniciei şi fidelităţii faţă de Mănăstirea Rohia, în care a intrat acum mai bine de 73 de ani şi pe care nu a încetat să o iubească, să-i sporească zestrea materială şi spirituală, să o promoveze şi să o ocrotească întotdeauna.

 Înaltpreasfinţia Voastră, cum ne ajută rugăciunea să ne îm­plinim vocaţia de fii ai lui Dumnezeu?

Rugăciunea ajunge de încon­joa­­ră pământul, sunetul clo­po­te­lor de la Rohia ajunge până în constelaţia Orion, încât vi­brea­­ză stelele în cer a bucurie. Cân­tecul clopotelor este o trâm­biţă, inventată de om, prin care să îi aducă slavă lui Dum­nezeu. Pentru mine Rohia nu este a doua casă, pentru un fra­te de mănăstire şi pentru un că­lugăr adevărat, mănăstirea nu este a doua casă, ci este prima casă. Iar pentru toţi mirenii Biserica este cu ade­vărat prima casă.

 Cum să ne rugăm? Adesea ros­tim rugăciuni, stăm în ge­nunchi un sfert de oră, poa­te chiar o oră, dar nu sim­ţim că ne-am hrănit şi odih­nit, nu simţim bucurie… Ce se întâmplă? Cum să fa­cem ca să fim cât mai aproa­pe de adevărata rugăciune?

Răspunsul la această între­ba­­re îl aşteaptă foarte multă lu­me, pentru că mulţi sunt convinşi că rugăciunea este cea din­tâi datorie şi, mai ales, cea din­tâi necesitate a fiinţei u­ma­ne. Aşa cum hrăneşti trupul cu pâi­ne, aşa este o necesitate să hră­neşti şi sufletul cu ru­gă­ciu­nea şi cu gândirea. Căutând să îm­plinească această necesita­te, multe persoane îşi pun a­ceas­tă întrebare. Şi cei mai mari păgâni şi chiar necredin­cio­­şii se roagă de multe ori, fă­ră să ştie. Omul simte această ne­voie pentru că îşi dă seama că nu este împlinit. Orice om sim­te această necesitate spiri­tu­­ală. Dar cum să faci ru­gă­ciu­nea? Aceasta este întrebarea. Chiar Apostolii au venit, la un mo­ment dat, la Mântuitorul Iisus Hristos şi I-au cerut să îi în­veţe să se roage. Şi Mân­tui­to­rul le-a răspuns simplu, chiar foar­te simplu, rostind un text care se păstrează la Evan­ghe­liş­tii Matei şi Luca. Ne-am fi aş­tep­tat să îi trimită la Ioan Bo­te­zătorul, la poruncile lui Moi­se sau la Psalmii lui David. Dar spre surprinderea lor, Mân­tui­to­rul le-a răspuns: Să vă rugaţi ast­fel: Tatăl nostru care eşti în ce­ruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se vo­ia Ta, precum în cer aşa şi pe pă­mânt. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm gre­şi­ţi­lor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi pu­terea şi slava. Amin. (Matei 6, 9-13). Iată că Mântuitorul a a­dunat într-un text aspectele e­sen­ţiale, în care se prezintă o ru­găciune preferată şi aştep­ta­t­ă de Dumnezeu, dar mai ales ne­cesară pentru mântuirea oa­me­­nilor. La început, le-a făcut cu­noscută o revelaţie: Tatăl nos­tru care eşti în ceruri. Şi cu a­ceasta a spus tot. Din momentul ce mărturiseşti şi accepţi cu­vân­­tul pe care ţi l-a descoperit Hris­tos, că avem un Tată în ce­ruri, pe care nu l-a numit domn, ci Tată. Şi a completat: sfin­ţească-se numele Tău. Adi­că, Dumnezeu nu are nevoie să fie sfinţit, aşa cum cred unii oameni, ci e suficient doar anga­ja­­mentul de a cinsti şi onora nu­mele Său prin faptele noastre. Şi atunci cel mai important lu­cru este să împlineşti cuvântul de la Sfântul Apostol Pavel: Bu­curaţi-vă pururea, rugaţi-vă ne­încetat (I Tesal. 5, 16-17). Mulţi credincioşi îşi pun între­ba­­rea: cum ar putea să se roage da­că sunt în fabrică sau la bi­rou, în laborator sau la coasă, la plug sau la volan? Oamenii se întreabă cum pot realiza ru­gă­ciunea neîncetată în timp ce lu­crează. Aceasta înseamnă să transformăm viaţa noastră în­tr-o permanentă rugăciune. Ru­găciunea înseamnă a-L lău­da pe Dumnezeu, a-I mulţumi şi a cere de la Dumnezeu ajuto­rul şi mântuirea. Un om dacă vrea să spună că e rugător, a­tunci acel om să fie întotdea­u­na cu Dumnezeu în gând. Şi a­ceas­ta este rugăciunea în care se adună toate celelalte daruri.

Dar atunci când nu am bani, când mă ceartă vecinul, când am obosit şi mai trebu­ie să fac alte şapte lucruri de­odată, cum să păstrez gân­dul la Dumnezeu?

Foarte simplu! Aş spune că na­tural de simplu, dacă ne gân­dim la Sfinţii Părinţi. De e­xem­plu, Sfântul Antonie înge­nun­­chea şi se ruga neîncetat, de seara până dimineaţa, încât du­pă trei zile de rugăciune ale cuviosului, dia­­volul s-a dus la Dumnezeu şi I-a spus: Doamne, opreşte-l pe An­tonie să nu mai continue, că da­că mai continuă se pră­bu­şeş­te iadul. Mân­tuitorul nu ne-a re­comandat această modalitate de rugă­ciune, dar dacă doreşti să o faci şi poţi să o faci, fă-o! Lup­tă-te! Mântuitorul nu ne-a ce­rut aceasta, ci să fim cu gândul la Tatăl nostru din ceruri. Iar când deschizi gura să fii cu gân­dul să Îl preamăreşti pe Dum­nezeu şi să Îl cinsteşti prin fap­tele tale. Acesta este lucrul esenţial, în continuare Hristos i-a învăţat pe ucenici lucrurile prac­tice de care avem nevoie. Ce poate fi mai firesc decât: pâi­nea noastră cea de toate zi­le­le dă-ne-o nouă astăziŞi ne iar­tă nouă greşalele noastre, pre­cum şi noi iertăm greşiţilor noş­triŞi nu ne duce pe noi în is­pită. Ce poate să însemne: şi nu ne duce pe noi în ispită? Mulţi dintre noi se întreabă: cum Dumnezeu ar putea să ne du­că în ispită? Şi eu vă spun că se poate, iată exemplul lui Iov, ca­re a fost lăsat să fie ispitit ca să i se vadă credinţa. Şi a do­ve­dit că Iov a fost cu adevărat cre­dincios. Ispitele sunt mij­lo­cul prin care ne dovedim că sun­tem sau nu credincioşi, că sun­tem sau nu ai lui Dum­nezeu prin faptele noastre, nu doar teoretic. Aceasta înseam­nă să Îl avem pe Dumnezeu când deschidem gura, să-I po­me­nim numele, să deschidem în acelaşi timp mintea şi inima. Şi cu mintea noastră să Îl prea­mă­rim, iar atunci rugăciunea noas­tră este completă.

 Uneori după rugăciune ne sim­ţim goi. Ne mustră a­ceas­­ta şi păşim trişti. Unde am greşit? Şi, mai ales, cum re­­parăm pentru ca data vii­toa­re să nu fie la fel?

Acesta e un semn bun. Din mo­mentul ce eşti mulţumit de ce­ea ce ai făcut bine, înseamnă că te înşeli. Automulţumirea es­te un păcat, noi nu suntem de­săvârşiţi, oricât ne-am ruga. Sfân­tul Evanghelist Luca repe­tă un cuvânt al lui Hristos: Când veţi face toate câte v-am po­runcit vouă, să ziceţi: netrebnici suntem pentru că am făcut ce­ea ce eram datori să facem (Luca 17, 10). În­totdeauna se poate face şi mai bine, şi mai mult, şi mai fru­mos. Când începi să devii mul­ţumit nu e bine, adoraţia fa­ţă de tine, că eşti mare ru­gă­tor, este o ispită diabolică gra­vă. Toţi sfinţii noştri declarau că sunt cei mai păcătoşi, că nu pos­tesc şi nu se roagă suficient, de­şi toată viaţa lor a fost numai în post şi în rugăciune. Totuşi, fa­ţă de măreţia lui Dumnezeu, fa­ţă de infinita lumină a lui Dum­nezeu, noi suntem, încă, foar­te departe. Şi atunci a­ceas­tă nemulţumire este firească. În cazul acesta să sporeşti, să a­duni cuvânt la cuvânt. Eu cred că un muncitor, care se ur­că la volan şi face o sfântă cru­ce, este ca şi cum ar citi o Psal­ti­re întreagă, căci o face cu infi­ni­tă credinţă şi din tot sufletul. Un român nu începe niciodată lu­crul până nu se închină şi nu se gândeşte la Dumnezeu. Aşa es­te şi omul care pleacă la coa­să sau la pădure. Şi un gând, ca­re se îndreaptă, senin şi cu în­credere, la Dumnezeu e mai de preţ ca două zile în care ci­ne­va stă în genunchi şi se roa­gă. Adică trebuie să înţelegem a­cest aspect important al vieţii noas­tre: e necesar să ne rugăm pen­tru că sufletul nostru se pier­de, dacă nu ne rugăm. Ha­rul este o stare, care nu este per­manentă. De multe ori a­vem momente pline de har şi de bucurie, dar şi sfinţii cei mai cu­vioşi şi chiar martirii au avut momente în care li se părea că i-a părăsit Dumnezeu, li se pă­rea că i-a părăsit harul. Şi a­tunci se simţeau pustii şi ne­pu­tin­cioşi, se simţeau nevrednici de parcă s-ar fi prăbuşit cerul. A­ceasta este o părere foarte im­por­­tantă, dar nu este chiar aşa cum ni se pare. Trebuie să lup­tăm împotriva pustiului şi a go­lu­lui de necredinţă. Să luptăm pâ­nă la sânge împotriva necre­din­ţei. Căci vom fi pedepsiţi pen­tru necredinţa şi nepăsarea noas­tră şi pentru că nu ne-am co­rectat. Sfântul Apostol Pavel scrie către tesaloniceni: Rugaţi-vă neîncetat. Şi completează: Pururea să vă bucuraţi. Bucuria este le­ga­tă de rugăciune. Un om care nu se roagă nu poate să se în­vred­nicească de bucurie în via­ţă. Un om care nu se roagă este un om nefericit şi nenorocit, nu are bucurie niciodată în viaţă.

 Cum putem ca spovedania noas­tră să fie cât mai a­proa­pe de ceea ce trebuie să fie o măr­turisire care vindecă ră­ni­l­e noastre sufleteşti?

Războiul între bine şi rău, în­tre lumină şi întuneric nu se în­tâmplă în pustiul Saharei şi nici în vârful Himalaya. Câm­pul de război, între viaţă şi moar­te, se petrece în inima şi în sufletul fiecăruia. Taina Spo­vedaniei sau a mărturisirii es­te o datorie firească, pe care tre­buie să o facem. Aşa precum co­pilul greşeşte faţă de tatăl său, sau noi greşim faţă de au­to­­rităţi ori autorităţile greşesc fa­ţă de popor, toţi aceştia aş­teap­tă din partea celor care au gre­şit o mărturisire. Dar numai prin aceasta nu câştigă mân­tu­i­­rea. Prin aceasta a făcut măr­tu­risirea, dar e o mărturisire for­mală, nu este pocăinţă. Spo­ve­dania, dacă nu este însoţită de pocăinţă, este o mărturisire goa­lă şi falsă. Mărturisirea trebuie să fie însoţită din adâncul ini­mii de căinţă. Când te spo­ve­deşti sub patrafirul binecuvântat al duhovnicului, să îţi plân­gă ochii! Aceasta înseamnă că la mărturisire s-au adăugat şi po­căinţa ta şi dreptul să pri­meşti dezlegare, binecuvântare şi iertare.

 Vorbiţi-ne despre iubirea creş­tină!

Aceasta este virtutea su­pre­mă. Dragostea este esenţa vie­ţii. Din dragoste se nasc copiii, din dragoste se căsătoresc oa­me­­nii, din iubire merg oamenii la Biserică. Dar aş vrea să po­me­nesc şi despre o altă virtute, spe­ranţa. Zilele trecute am notat în hârtiile mele următoarea idee: la înfricoşata judecată par­ticulară, când fiecare suflet ie­se din trup trebuie să se pre­zin­­te în faţa lui Dumnezeu. Hris­tos îi lasă, atunci, sufletului speranţa. La judecata parti­cu­lară sufletul a rămas cu o ma­re virtute – speranţa, pe care nu i-a luat-o Dumnezeu. Chiar în sufletul cel mai păcătos ră­mâ­ne, întotdeauna, speranţa. Din acest motiv, Sfânta Scrip­tu­ră şi Biserica ne învaţă să ne ru­găm permanent pentru cei a­dor­miţi în Domnul. Fiecare ru­gă­ciune făcută pentru morţi es­te cea mai mare binefacere, pen­tru că prin aceasta contri­bu­im la eliberarea sufletului din întunericul etern. Rugăciu­ni­le Bisericii scot sufletul şi din iad. Chiar dacă cineva spune că aşa ceva nu este posibil, eu vă spun că este posibil ca printr-o dum­nezeiască Litur­ghie, o lu­mâ­­nare aprinsă pentru cineva ple­cat dintre noi, o milostenie fă­­cută unei văduve, un ajutor dat unui bolnav să poată fi scos un su­­flet din întuneric. Pe lângă credinţă, faptele bune duc sigur la elibe­rarea de muncile iadului.

 Este discreţia o virtute?

Evanghelistul Matei, în ca­pi­tolul VI, adresându-se oame­ni­­lor, începe cu faptele drep­tă­ţii voastre. Să nu vă lăudaţi, să ştiţi să fiţi discreţi pentru că fap­tele dreptăţii voastre nu se fac publice, numai fariseii se la­u­­dă cu postul, rugăciunile şi fap­­tele bune. Mântuitorul spu­ne că faptele dreptăţii noastre sunt: postul, rugăciunea şi mi­los­tenia. Iar în vremurile de acum se discută foarte mult în le­gă­tură cu virtutea postului şi oa­menii caută să îi dea o expli­ca­ţie: are sau nu are valoare, tre­buie sau nu trebuie să postim? Toate sectele şi toţi ereticii au şters din legile lui Dum­nezeu postul. Or, cu postul au în­ceput şi Moise, şi Ilie, şi Mân­tu­itorul în lume. Deci postul es­te lege dată de Dumnezeu, pe ca­re omul nu a respectat-o şi nu şi-a stăpânit pofta sa. Şi atunci oa­menii se întreabă: cum să pri­vim postul? Eu spun că postul trebuie privit cu multă se­rio­­zitate şi responsabilitate. Pen­tru a-l înţelege simplu, ca să îl respectăm, deosebit de im­por­­tant este ca prin cuvântul post să înţelegem cumpătarea. A­cesta este postul adevărat, să fii cumpătat în toate, să fii cum­pătat în cuvânt şi în faptă şi vei ajunge în rândul sfinţilor. Nu cred că vreun român va pu­tea să spună că nu este bun a­cest cuvânt – cumpătarea. O­mul să fie cumpătat în toate, şi în relaţiile din familie, şi în re­la­ţiile cu cei din jurul său, totul să fie cu măsură. Şi această cum­pătare o poate respecta ori­ce om. Iar pentru cei mai îna­in­taţi duhovniceşte putem a­dă­u­ga şi înfrânarea de la anumite mân­căruri şi băutură, dar, în pri­mul rând, să fii cumpătat. Când mi-am notat acest aspect în paginile mele, m-am gândit la modul cum a fost viaţa Mân­tui­torului Iisus Hristos. Nu a fost El cumpătat în toate? Acest exemplu trebuie să îl ur­măm şi noi.

 Mulţumim, Înaltpreasfinţia Voas­tră pentru cuvintele de fo­los, pentru dragoste, pentru îngăduinţă…

Nu trebuie să-mi aduceţi mul­­­ţumire mie. Eu îmi fac doar da­toria. Totdeauna m-am plâns că nu am făcut cât trebuie şi ce­ea ce trebuie. M-am luptat în­tot­­deauna ca să nu pierd a­ceas­tă scumpă şi dragă mie răb­da­r­e sau umilinţă, să nu devin or­go­­li­os. Pentru că întotdeauna n-am uitat că am făcut prea pu­ţin din ceea ce sunt dator să fac.

(Interviu apărut în Ziarul Lumina, 20 mai 2015)

justinian