Sub chipul încercării se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu!

Sub chipul încercării se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu!

Tristețea nu este un lucru bun. Dar, în spatele tristeții, în spatele durerii, în spatele mâhnirii, în spatele încercării se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu, renașterea noastră spirituală, plămădirea din nou a omului, a familiei. Cred că fiecare dintre noi își datorează întoarcerea către Dumnezeu unei încercări. Credem că toate merg ca pe roate? Dumnezeu ne ia un copil. Plângem, ne tânguim mult. Dar Dumnezeu își trimite mai apoi harul său, iar oamenii se liniștesc. Se liniștesc și se apropie de Biserică, de spovedanie, de împărtășanie, de preotul duhovnic. Datorită pierderii copilului încep oamenii să meargă la biserică. Durerea îi face să caute, să se roage pentru odihna sufletului copilului și să facă pomenirile rânduite de Biserică.

Durerea liniștește inima și o face să asculte cuvântul lui Dumnezeu deși înainte era de piatră și nu primea cuvântul Lui. De exemplu, un om, un tânăr aflat în puterea tinereții se gândește că nimeni nu mai este ca el. Dobândește diplome, este respectat de ceilalți, este sănătos, este tânăr și frumos. Însă, atunci când sănătatea lui are de suferit și boala îl pune la pat, atunci începe și gândește diferit. ,,Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni” (Eclesiast 1, 2). ,,Pot să mor”, începe să gândească. ,,Ce folos am de la viața aceasta pământească?”. Și începe omul să gândească diferit. Atunci, de exemplu, un om se poate apropia de el și îi spune: ,,Citește cartea aceasta, și vezi ce spune”. Iar omul începe să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Și dacă îi dai și o carte, durerea, care l-a smerit, îi înmoaie inima iar omul începe să citească din cartea aceea și citește și din Scriptură și începe să devină alt om. Iar când se va însănătoși și se va ridica din patul suferinței, omul va fi mai atent cum își trăiește viața. Nu mai trăiește ca înainte, cu mândrie și fără să țină seama de nimic.

Boala și durerea este medicamentul ,,special” al proniei lui Dumnezeu pentru a-l aduce pe om aproape de El și a-i spori virtuțile.

Iov era omul cel mai bun de pe pământ dar Dumnezeu a vrut să-l facă și mai bun. Iar încercările nu au făcut decât să-l înalțe înaintea lui Dumnezeu. Era un om bun și binecredincios, dar, dacă nu ar fi fost încercat, numele său nu ar fi devenit cunoscut. Dar a fost încercat și a luptat și s-a nevoit și a fost încoronat și a devenit om bogat iar de atunci a dobândit slavă iar numele său a devenit cunoscut tuturor. Exemplul lui Iov este folositor pentru noi toți și întărește și dă curaj pe fiecare om care este încercat. Dacă el, care era om sfânt, a fost încercat de Dumnezeu, cu atât mai mult noi, care suntem oameni păcătoși. Iar după încercările pe care le-a îndurat, Iov a fost slăvit și mai mult de Dumnezeu. Ca sfânt ce era, Dumnezeu i-a înmulțit zilele vieții sale, l-a binecuvântat să aibă de două ori, de trei ori averea pe care o avusese înainte, și, astfel, el a devenit un model, de-a lungul veacurilor, pentru toți oamenii care suferă. Oameni care trebuie să aibă mereu în fața ochilor acest exemplu al lui Iov, să-și odihnească sufletul și să zică: ,,După cum a binevoit Domnul, așa s-a și făcut. Fie numele Domnului binecuvântat”. Își pleacă omul cu smerenie capul său și zice: ,,Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Chiar și copilul dacă mi-l va lua, nu tot el mi l-a dat? Mi l-a dat iar apoi mi l-a luat. Unde este copilul meu acum? În ceruri. Ce face acolo? Se odihnește…”.

În spatele fiecărei încercări se ascunde voia lui Dumnezeu și folosul pe care, în acel moment, omul nu îl vede, dar, cu timpul îl va cunoaște. Avem astfel de exemple foarte multe în fața noastră.

Unul dintre aceste exemple este cel al sfinților Andronic și Atanasia, soț și soție. Andronic lucra podoabe de aur și era foarte bogat. Cu o parte din câștig își întreținea familia sa. O altă parte a banilor o dădea celor săraci, iar a treia parte o împrumuta fără dobândă celor care nu aveau bani. Acești doi soți aveau doi copii, două fete. Într-o zi, însă, amândouă s-au îmbolnăvit și au murit. Le-au luat și le-au îngropat pe amândouă. Atanasia, însă nu putea fi mângâiată de nimeni. stătea lângă mormântul copilelor și plângea, și plângea și Andronic împreună cu ea. Soarele dădea să apună iar Atanasia nu vroia să plece de lângă mormânt: ,,Copiii mei, copiii mei”, striga și se tânguia. S-a lăsat întunericul, trebuia să se închidă cimitirul, iar ea nu voia să plece de lângă mormântul copiilor. Cum stătea așa cu inima zdrobită, vede că se apropie un monah de ea și îi spune:
– Doamna mea, de ce plângi?

Ea a crezut că monahul e preotul cimitirului. I-a răspuns:
– Cum să nu plâng? Mi-am îngropat copiii, pe îngerașii mei. I-am pus în mormânt și am rămas doar eu cu bărbatul meu singuri să ne plângem durerea și nimic nu poate să ne mângâie.

Iar monahul i-a spus:
– Copiii tăi sunt în rai împreună cu îngerii. Sunt acolo unde e fericirea veșnică, la sânul lui Dumnezeu și tu plângi, copilul meu? Doar ești creștină, nu?

– Așadar, trăiesc? Sunt îngeri copiii mei acum?

– Desigur, copiii tăi sunt îngeri acum.

Acel monah era sfântul protector al bisericii. În cele din urmă Andronic și Athanasia au devenit monahi și s-au sfințit…

Gheronda Efrem, Proigumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu, Sfaturi duhovnicești pentru dobândirea sănătății noastre sufletești și a mântuirii, Editura ,,Stupul Ortodox”, Tesalonic.

http://acvila30.ro/sub-chipul-incercarii-se-ascunde-binecuvantarea-lui-dumnezeu/#more-112985

”Domnul Iisus Hristos S-a arătat în lume ca pildă de smerenie, din iubire și ca dovadă a valorii acordate omului, deși acesta a fost creat din nimic”. părintele Dumitru Stăniloae

Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a dat oamenilor cea mai mare pildă de smerenie din iubire, arătând că iubirea e atenție la altul, până la uitarea deplină a importanței proprii. Dar caracterul paradoxal al iubirii l-a evidențiat în faptul că tocmai în uitarea cuiva de sine, din prețuire a altuia, se arată mărimea spirituală a lui. Fiul lui Dumnezeu, Care e viața și puterea nemărginită, arată celui creat prin El Însuși din nimic, atâta iubire, că se coboară la nivelul lui, ba merge chiar până la moarte pentru el, iar, prin aceasta, dă o valoare nemăsurată celui creat prin El din nimic, arătând chiar prin aceasta că El poate investi, din iubirea Lui, chiar pe cel ce n-are nimic de la sine, cu importanță, de a-l ridica la nivelul Său. Dă omului o importanță egală cu a Sa, fără ca aceasta să-i fie impusă de ființa omului, sau de vreo substanță din care ar fi trebuit să-l producă.

Aceasta este iubirea supremă: să nu fie impusă cuiva de nimic.

În aceasta se arată, însă, și valoarea dată omului de Dumnezeu prin creație; deși l-a făcut din nimic, l-a făcut în așa fel, că vede în el o făptură demnă de a o trata ca pe un egal. Mărimea atotputerniciei lui Dumnezeu se arată, în primul rând, în faptul că poate crea existențe din nimic. Dacă n-ar putea crea existențe din nimic, n-ar fi Dumnezeu, căci n-ar fi atotputernic. Dar Dumnezeu Își arată atotputernicia sau însușirea atotputerniciei nu numai în faptul că aduce la existență ceva din nimic, ci și că dă unor făpturi create din nimic atâta valoare, încât să le facă partenere în iubire cu El, dar nu din necesitate, ci din voia Lui.

Vlad Dumitrescu Photography

Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu îi place să iubească pe om pentru că l-a făcut exclusiv cu voia Lui (deci din nimic) vrednic de iubire. Deci lui Dumnezeu nu-I place să iubească ceva ce-și primește existența exclusiv al voii Lui libere. Vrea să le facă parte unor alte existențe de iubirea Lui pentru ele, nu pentru El. Dar își face totuși, din voința de a le face fericite prin iubirea Lui, și o plăcere a Lui, o bucurie a Lui. Îi place să le iubească, pentru că le-a făcut ca să se bucure de iubirea Lui. De aceea Îi place să simtă și ele bucuria și, deci, trebuința de a-L iubi pentru fericirea lor.

Când s-a hotărât să creeze existențe conștiente, deosebite de Sine, Dumnezeu S-a hotărât să le creeze și dorinice de a tinde spre nemărginire, pentru că tot ce există  nemărginit și creat de El, Cel nemărginit, tinde numai să crească în existență. Dar e mare taină că existențele create de El pot, prin libertatea lor, și să nu tindă spre El, ci să-și închipuie că pot spori într-o nemărginire a ființei lor proprii. Iar Dumnezeu, voindu-le liber, dar și pe ele libere, a hotărât să le creeze, contând și pe această eventualitate.

Mai concret vorbind, Fiul lui Dumnezeu l-a creat pe om în stare să se poată bucura în mod conștient de iubirea și viața Lui dumnezeiască nemărginită și să răspundă iubirii Lui cu iubirea sa liberă; a făcut firea omenească capabilă ca Persoana Lui să poată manifesta prin ea iubirea Lui față de Tatăl și față de oameni. A făcut-o cu voința ce aspiră să exprime, prin limbajul ei conștient, iubirea Lui față de oameni și să săvârșească prin firea omenească actele de iubire, până la jertfă față de Dumnezeu și față de oameni.

A făcut omenescul în stare să simtă iubirea Fiului lui Dumnezeu față de Dumnezeu Tatăl și față de oameni în forma omenească. În toate acestea se arată că a făcut-o după chipul Lui. În toate se luminează că omul este făcut pentru legătura strânsă cu Dumnezeu, cu capacitatea Lui de a fi îndumnezeit după har, pentru orizontul supralumesc, deși este unit cu lumea.

Prin întrupare, Fiu lui Dumnezeu S-a arătat ca lumină deplină omului, arătându-l capabil să fie făcut fiu al lui Dumnezeu și frate al său, ca Fiul lui Dumnezeu, și în stare să se înalțe, prin Duhul Sfânt al Fiului, la viața neînchisă în lumea aceasta. L-a arătat făcut pentru o viețuire de comuniune cu Sfânta Treime, pentru o viețuire de intimitate cu Sfânta Treime pentru o fericire veșnică în această comuniune.

Însăși partea materială a creației este ridicată la umplerea ei de spiritualitatea divină prin omul constătător din suflet conștient și trup. Dacă sufletul preface materia în trup și face din trup un mediu al lucrărilor Sale, în mare parte conștiente, și poate cuprinde, în vederea Sa conștientă, o uriașă ăarte din lumea materială, iar, prin sufletul conștient, omul cheamă puterile dumnezeiești să lucreze prin el asupra materiei, prin suflet poate lucra și Dumnezeu, ca Spirit suprem asupra trupului și asupra universului material, pe lângă faptul că El a creat acest univers și-l susține.

Planul material al existenței nu e despărțit de Dumnezeu și de lucrarea lui.

(Părintele Dumitru Stăniloae, – Iisus Hristos, lumina lumii, 1993)

Vlad Dumitrescu Photography