Dar, oare, prin care cale poate cineva să-L caute pe El și să-L afle? Mai întâi de toate, se cuvine a păzi dragostea către frați, că zice: ”Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4, 16).

 

Dacă cineva a câștigat dragostea, pe Dumnezeu a câștigat.

Dacă cineva a câștigat smerită cugetare, este asemenea lui Hristos, iar cel ce nu este smerit cugetător, de Hristos este străin.

Dacă cineva a câștigat ascultare, pe Dumnezeu Îl urmează, iar cel ce împotrivă grăiește, străin de Hristos este.

Dacă cineva se supune mai marelui său, pe îngeri îi urmează, iar cel ce i se împotrivește, cu diavolul se împrietenește.

Dacă cineva iubește adevărul, cu adevărat este prieten al lui Hristos, iar cel ce iubește minciuna este ucenic al diavolului.

Dacă cineva iubește pe fratele său, este iubit de Dumnezeu, iar cel ce pe fratele său îl urăște, de Dumnezeu este urât.

manastirea-kondoriotissa-sfantul-efrem-sirul-olimp-19-08-2016-43
Icoana Sfântului Efrem Sirul de la Mănăstirea Sfântul Efrem Sirul – Kondoriotissa din Olimp, Grecia

Dacă cineva clevetește fratelui pe frate, împreună cu diavolul se osândește, iar cel ce pătimește pentru fratele, unul ca acesta Îl moștenește pe Hristos.

Dacă cineva se îngrețoșează de cel ce a greșit în vreun păcat, pe sine se osândește, iar cel ce împreună pătimește cu cel ce a greșit și împreună se mâhnește, pe sufletul său îl face curat.

Dacă cineva vădește pentru vreo greșeală pe fratele său, își întinează sufletul său, iar cel ce se sârguiește a-l ascunde, pentru milostivire, unul ca acesta, în vremea mâniei, va fi acoperit.

Dacă cineva se mândrește și se îngâmfă, ca și cum și-a îndreptat viața, și se socotește pe sine desăvârșit, acesta și-a pierdut osteneala și stă departe de plată, iar cel ce cu smerenia se sârguiește a ascunde isprăvile sale, acesta de Domnul se va înălța și plată de la Dânsul își va lua.

Dacă cineva, pentru sporiri, se fălește și se trufește, acesta va cădea, iar cel ce cu totul se netrebnicește pe sine și se micșorează, acesta la mai mare înălțime se suie.

Dacă cineva se iuțește sau se mânie degrab, unul ca acesta este afară de dreptatea lui Dumnezeu și împreună cu el Hristos nu Se sălășluiește, iar cel ce a câștigat blândețea și îmbrățișează evlavia, acesta este locaș al Sfântului Duh.

Dacă cineva se întoarce dinspre fratele ce a greșit, acesta este rătăcit și are minte deșartă, iar cel ce cu dragoste împreună pătimește, desăvârșit este în fapte bune.

Dacă cineva se întoarce de la fratele străin, de la acesta și Dumnezeu se întoarce, iar cel ce îl primește cu dragoste, pe Dumnezeu Îl primește.

Dacă cineva pentru zidiri și lucruri de mâini se veselește, acesta se sârguiește a fi gol de veșnicele bunătăți, iar cel ce spre cele duhovnicești se sârguiește și se nevoiește, acesta cunoaște dulceața bunătăților celor veșnice.

manastirea-kondoriotissa-sfantul-efrem-sirul-mana-sfantului-efrem-sirul-olimp-19-08-2016-18
Mâna dreaptă a Sfântului Efrem Sirul ce se găsește la Mănăstirea Kondoriotissa din Olimp, Grecia

Dacă cineva cu haine luminate se împodobește, de podoaba cea dumnezeiască este gol, iar cel ce cu hainele cele obișnuite se acoperă, acesta se îngrijește cu haina cea duhovnicească a se îmbrăca.

Dacă cineva în vremea rugăciunii și a cântării de psalmi se lenevește sau cu mintea se răspândește, acesta pe Dumnezeu Îl întărâtă, iar cel ce cu osârdie și cu sârguință în cântarea de psalmi se îndulcește, acesta este părtaș al Sfântului Duh.

Dacă cineva în cercetarea Scripturilor și în citire nu iubește a se osteni, și pe acestea nu le citește cu dragoste, acesta este pom neroditor, iar cel ce cu sârguință le cercetează le cercetează, își îndoiește rodul, ca pomul cel răsădit lângă izvoarele apelor.

Dacă cineva în rugăciunile de noapte se îndulcește cu somnul și pe acesta îl preferă, unul ca acesta este om trupesc și nu duhovnicesc, iar cel ce se silește pe sine la priveghere cu sârguință, acesta caută pe Hristos cu dorire.

Dacă cineva este spornic în cuvinte deșarte, acesta se face pe sine urât înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, iar cel ce cu tăcerea se îndeletnicește, acesta pe Dumnezeu Îl preamărește și de mulți va fi iubit.

Dacă cineva din frați, având de toate din belșug, celui mai lipsit nu-i dă, acesta de sfințenie este străin și de bunătățile lui alții se vor desfăta, iar cel ce dă celui mai lipsit se face moștenitor al împărăției cerurilor.

Dacă cineva, ca un puternic și sănătos, se înalță asupra celor mai neputincioși și care cu smerenie se află, acesta este blestemat de Dumnezeu și aude de la Dânsul: ”Tot cele ce se va înălța pe sine se va smeri (Luca 14, 11). Iar cel ce îi sprijinește și împreună pătimește, acesta va auzi de la Domnul: ”Întrucât ați făcut unuia dintre acești prea mici, Mie Mi-ați făcut (Matei 25, 40).

Dacă cineva tulbură pe frați, pe unul altuia clevetindu-l, acesta este urât îngerilor și oamenilor, iar cel ce îmblânzește pe cei mânioși și scârbiți, acesta fiu al lui Dumnezeu se va chema.

Dacă cineva trece cu vederea postul și săvârșește voile trupului și poftele, de curăție și de sfințenie este lipsit, iar cel ce cu postul pe sine se topește, de toată curăția și întreaga înțelepciune și sfințenie este lucrător.

Dacă cineva de multa mâncare și de ospețe se veselește, acesta duhului lăcomiei pântecelui îi slujește, iar cel ce s-a dat pe sine înfrânării și cu dânsa se strânge, patimile și gândurile cu lesnire le va stăpâni.

Dacă cineva se îndulcește cu vorbirile femeilor și înaintea lor se arată strălucit, de viclenele patimi este robit, luptat fiind de conștiință, iar cel ce se întoarce dinspre acestea și de acest fel de obișnuință se depărtează, afară este de război, în pace fiind cu conștiința.

Dacă cineva se veselește de bunul neam trupesc și spre el se bizuiește, acesta nu s-a dat pe sine lui Dumnezeu, ci batjocorește și se batjocorește de gânduri, iar cel ce se depărtează pe sine de rudeniile cele trupești și de acestea cu patimă nu se lipește, acesta, într-adevăr, lepădându-se de lume, lui Dumnezeu slujește.

Dacă cineva, poruncindu-i-se, cârtește, de plata ascultării arătat se păgubește, iar cel ce cu osârdie săvârșește porunca, acesta păzește strălucită frumusețea sufletului.

Dacă cineva, sfătuit fiind, se întoarce și, osândind pe sfătuitor, nebunește se scoală asupra lui, acesta pe Hristos Îl îndepărtează de la sine și este afară de tot folosul.

Prin niște gânduri ca acestea, fraților, a spori și împotrivă a ne nevoi toți suntem datori.

 

Sfântul Efrem Sirul – Cuvinte despre umilința inimii

 

 

 

Anunțuri

Părintele Constantin Coman: „Mai rea decât lăcomia pântecelui este trufia minţii“

Teologul şi profesorul Constantin Coman, care slujeşte la Biserica „Sfinţii Voievozi“, apreciază „cunoaşterea ce porneşte de la simţuri şi se împlineşte la nivelul cel mai intim şi adânc al persoanei, al inimii sau al duhului“. La mijlocul lunii decembrie, la Institutul Cervantes din Bucureşti, invitatul lui Horia-Roman Patapievici, la dialogul „Înapoi la argument”,  a fost  […]

„Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte”, interviu cu avva Petroniu Tănase (+ 2011), starețul Schitului românesc Prodromu

A venit clipa îndelung aşteptată să ajungem la Schitul românesc Prodromu cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, aflat pe teritoriul Marii Lavre, cam la o oră distanţă de aceasta. În faţa pelerinului apare…

Source: „Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte”, interviu cu avva Petroniu Tănase (+ 2011), starețul Schitului românesc Prodromu

Drumul mântuirii

Stările celor ce se mântuiesc:

  • cei pierduți trebuie căutați

  • cei robiți trebuie eliberați

  • cei rătăciți trebuie povățuiți pe calea cea bună

  • cei zdrobiți au nevoie să fie întăriți

  • cei căzuți trebuie să fie ridicați

  • cei ce stau să ia aminte să nu cadă

  • cei ce umblă să se ferească de cursele de pe calea virtuții

  • cei desăvârșiți să nu se mândrească, nici să se încreadă în sine

(SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG)

 

viata-duhovniceasca

 

Cum să-i convingem pe tineri să vină la Biserică? – părintele Sofian Boghiu

Îi chemăm să facă o experienţă. Că dacă el vine deschis la biserică, să fie atent la ceea ce se citeşte în biserică, să fie sincer, să caute cu adevărat ceva, pentru că viaţa obişnuită, viata de plăcere pe care o are el în lume, în jurul lui, acolo nu e suficient şi simte mereu un gol înlăuntrul lui, acesta îl simte fără să-i spun eu.

Şi cum îşi poate umple acel gol? Trebuie să caute ceva. Dacă e uşuratic va rămâne cu golul acesta până în golul mormântului, dar dacă e serios în ceea ce caută el va găsi ceva care să-i umple această lipsă înlăuntrul lui.

Deci sinceritate îi trebuie în căutarea acestei insuficienţe personale.

De obicei pe noi ne interesează mulţumirea sufletească, dar nu mulţumirea aceasta pe care o ai după ce mănânci şi bei şi petreci şi desfătezi alte păcate, nu această mulţumire. Această mulţumire care te însoţeşte permanent în viaţă. Pe aceasta trebuie să o căutăm noi. Să căutăm ceva cu care să creşti, să te ajute să înţelegi nişte lucruri, să creşti sufleteşte. Şi atuncea chiar ştiinţa aceasta, chiar filozofia, cunoaşterea aceasta lumească, poţi să ştii toată ştiinţa aceasta care există în lume şi nu eşti mulţumit, şi atunci cauţi până când găseşti. Şi un lucru se găseşte în această mulţumire, acesta este biserica, pentru că acolo se spun şi se cântă nişte adevăruri lăsate în lume special pentru a umple acest gol lăuntric. Altarul sau strana nu spun de la ei, spun de la nişte trăitori creştini care au aflat acest suflu, acest izvor de cunoaştere care îi împlineşte, le răspunde la problemele lor şi îi ajută să găsească această mulţumire sufletească. Ca după aceea sigur că altarul te îndeamnă să pui mâna pe Noul Testament, mai ales, şi citeşti din Evanghelii, citeşti din Apostoli. Pavel a fost un rătăcit, a fost un duşman al lui Hristos şi întâlnindu-se cu Hristos, el s-a întâlnit pe drumul Damascului, însă anumite persoane care caută pe Dumnezeu se pot întâlni şi în Noul Testament. L biserică el se poate afla, sau se întâlneşte cu un preot, cu un duhovnic la biserică şi poate îl îndeamnă atunci Dumnezeu să se spovedească. Şi atunci, tot prin biserică, el găseşte o cale prin care poate afla pacea lui sufletească.

Doamne …..

Doamne, încălzește-mi inima suflând iar viață

Doamne, învață-mă să văd și să merg prin ceață

Doamne, iartă-mă când uit să privesc spre cer

Doamne, vino și topește al meu tainic ger

Doamne, ia-mă de mână și călăuzește-mi pașii

Doamne, nu mă lăsa să-Ți smintesc urmașii

Doamne, fii cu mine când eu fug de Tine

Doamne, iartă-mă când nu știu ce e bine

Doamne, eu sunt mic și neajutorat

Doamne, păzește-mă când sunt vânat

Doamne, trimite-mi pe îngeri și pe sfinți

Doamne, ascultă-le rugile fierbinți

Doamne, iubirea nu mă lăsa să o pierd

Doamne, numai în tine vreau să mă-ncred

Doamne, ajutămă să pun mereu început bun

Doamne, sunt neputincios și sunt un nebun

Doamne, fie-ți milă de lacrimile mele

Doamne, ia-le în mâini și șterge-Te cu ele

Doamne, eu iar te vând și răstignesc prin faptele mele

Doamne, oasele mele sunt biete surcele

Doamne, ridică-mi mintea spre cele înalte

Doamne, vreau să te am în fiece noapte

Doamne, uneori mai cânt dar uit melodia

Doamne, arată-mi cum să lucrez via

Doamne, modelează-mă să devin suflet nobil

Doamne, ridică-mă când păcatul mă face umil

Doamne stai cu mine sub a vieții cruce

Doamne, fără Tine nu o pot duce

Doamne, dintru adâncuri strig către Tine

Doamne, Doamne fii cu mine!

(Pr. Hrisostom Filipescu)

Străduința ….

Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-și îndrepteze viața și obiceiurile după adevăr și cuviință. Căci împlinind ei acest lucru, cunosc ușor cele dumnezeești. Cine cinstește pe Dumnezeu din toată inima și credința, pe acela și Dumnezeu îl ajută ca să-și stăpânească mânia și pofta. Că ci pricina tuturor relelor este pofta și mânia.

(Sfântul Antonie cel Mare)

Infinita dragoste a Domnului Iisus Hristos ….

Nimeni nu-şi poate închipui cât de mare este dragostea lui Dumnezeu, căci este nemăsurată, un ocean nesfârşit, nici început, nici sfârşit având. Dar ne lipsim de ea pentru că sundem căldicei şi superficiali. Ne îngreuiem să spunem Rugăciunea, nu ne sculăm la vreme, ne simţim obosite atunci când trebuie să facem cele duhovniceşti ale noastre cu căldură.

Ce să facă Hristos cu noi?

El ne spune: „Iată, Eu sunt aici, numai bogăţie, am cea mai mare dragoste. Veniţi de luaţi! Pe toate vi le dau în dar, cu îmbelşugare, fără părere de rău”. Pe noi însă ne cuprinde puţin lenevia, puţin nepăsarea, puţin descurajarea şi astfel nu mai putem simţi şi înţelege aceste lucruri frumoase.

Să ne rugăm să ni se deschidă mintea, căci ea are un acoperământ. Şi dacă va cădea acest acoperământ, atunci vom vedea lumina Dumnezeirii, vom simţi bucurie şi veselie. Aşa cum aleargă licuricii, tot astfel să alergăm şi noi, iar din  pricina bucuriei pe care o vom simţi, nu vom putea sta într-un loc. Aşa alergau şi mucenicii la locurile de mucenicie, la călăii lor, alergau să moară mucenici, pentru că nu simţeau nici durere, nici osteneală, ci acel lucru dumnezeiesc în sufletul lor.

Aşadar, pe Cel pe Care L-am iubit, pe Hristos al nostru, Îl avem în fiecare clipă lângă noi, „pretutindenea este şi pe toate le plineşte”. Oriunde ne-am afla şi oriunde am sta, Dumnezeu este lângă noi, nu ne uită. Milostivirea lui Dumnezeu este nemărginită, nimeni nu poate măsura dragostea lui Hristos. Oricât am cădea, oricât ne-am îndepărta, oricât de departe am pleca, Harul lui Dumnezeu ne cercetează în fiecare clipă.

Dacă pe un om îl doare pentru aproapele său, cu cât mai mult pe Dumnezeu Care ne-a creat, Care S-a jertfit, Care şi-a vărsat Preasfântul Său Sânge. Cu o picătură de sânge Hristos răscumpără toată lumea. Da, cu o picătură de sânge! Gândiţi-vă la milostivirea lui Dumnezeu!

Cruce de hotar pe culmea de la Benic (Alba) :: Cross boundary edge to Benic village (Alba - RO) -- DSCF8688-gimp | by iulian nistea

Mai demult Sfinţii cugetau la milostivirea lui Dumnezeu şi cădeau leşinaţi la pământ. De aceea şi noi să ne compătimim unul pe altul, unul să ridice povara celuilalt, unul să-l acopere pe celălalt.  Iar când noi vom urma această cale, Harul lui Dumnezeu va veni din belşug în sufletul nostru şi vom simţi numai dulceaţă, gâtlejul ne va fi numai miere şi nu vom putea sta din pricina bunei miresme. De aceea facem voia lui Dumnezeu.

În biserică Sfinţii Îngeri sunt mai mulţu decât răsuflările noastre. Taina Dumnezeieştii Euharistii nu se poate răscumpăra nici cu milioane şi nu se poate înlocui cu nimic, nici cu Doamne Iisuse, nici cu canonul, nici cu privegherea pe care le facem.Unui preot, cu care am vorbit astăzi, i-am spus:

– Părinte, să vă gândiţi şi la noi în vremea Dumnezeieştii Liturghii, pentru că aveţi multă îndrăznire la Hristos.

Iar el, sărmanul, şi-a plecat capul şi a lăcrimat.

Sfânt se poate face cineva singur, însă preot nu. De aceea să avem respect pentru preoţi. Preoţia este o taină foarte înaltă.

Să ne străduim să cugetăm la cele duhovniceşti, ca să nu treacă ziua fără folos, nici măcar un minut să nu ne fure diavolul. Cu un gând ne fură diavolul toată ziua şi ne chinuieşte cu „De ce aceasta? De ce cealaltă”. Aceastea nu se mai termină; gândurile ne vor veni până ce vom muri. Noi însă vom păstra gândurile cele bune, iar pe cele rele le vom arunca. Vom cugeta la Tronul lui Dumnezeu, la ceasul morţii, la ceasul răspunsului nostru şi la ceasul Judecăţii. O clipă este viaţa noastră, nimic altceva.

Să ne înţelepţim, să ne trăim viaţa mai în profunzime, să coborâm rugăciunea mai în adânc, să ne rugăm şi să-L simţim pe Hristos în inima noastră.

Trebuie să avem multă încredere în Dumnezeu. Dumnezeu Se va îngriji de sufletul şi de trupul nostru. Când vom avea multă dragoste pentru Hristos şi vom lua aminte la viaţa noastră – să nu-L mâhnim, să nu-L amărâm şi să nu încălcăm poruncile Lui – Dumnezeu ne va întări şi ne va dărui atât cele pământeşti, cât şi cele cereşti. 

Cima del Monte Athos - Grecia - Mount Athos peak - Greece | Flickr - Photo Sharing!

Dacă unui îi dăruim inima şi toată încrederea noastră atunci când ne făgăduieşte că ne va ajuta şi ne va ocroti, cu cât mai mult ne va ajuta şi ne va ocrpti Dumnezeu atunci când ne încredinţăm Lui. Care în fiecare clipă ne vede, Se îngrijeşte de noi, ne iubeşte şi Se interesează de noi?

Acum când veneam din călătorie, mă gândeam în sinea mea: „Nouă ceasuri fără întrerupere să treci peste acest nemărginit ocean şi să nu vezi nimic, fără numai mare şi cer. Aşa este şi milostivirea lui Dumnezeu. Dacă această mare nu are sfârşit, cu atât mai mare este milostivirea lui Dumnezeu”.

Cum să ne lase Dumnezeu, atunci când avem încredere în El? Este cu neputinţă să nu ne dăruiască lucrul la care ne gândim. Este cu neputinţă să nu ne deschidă atunci când batem la uşă. Este cu neputinţă ca Harul lui Dumnezeu să nu ne întărească, atunci când avem multă încredere în El. Pe toate ni le va aduce Dumnezeu în viaţa noastră. Vom vedea dăruindu-ne lucruri despre care nici nu ne-am închipuit. Însă vom vedea mai ales în problemele noastre duhovniceşti, acolo unde avem lipsuri, că Dumnezeu ni le va completa. Căci atunci când vine Harul lui Dumnezeu în om, acesta se vede pe sine, vede darul lui Dumnezeu, îl vede pe Hristos binevoind să Se sălăşluiască în făptura sa, mângâind, înveselind, răcorind şi înflăcărând cu dragostea Sa. Şi pe toate acestea le dă în dar pentru că mult ne iubeşte.

Dragostea lui Hristos este nemărginită, nu poate mintea noastră, care este foarte mică, s-o cuprindă. Atunci când o faptă pe care o vedem sau despre care auzim ne sminteşte şi ne nelinişteşte, să cugetăm la nemărginita dragoste a lui Hristos, la desăvârşita dragoste pe care Dumnezeu o are pentru noi; să cugetăm cum ne-a plăsmuit, cât a pătimit şi a fost răstignit pentru dragostea noastră.

Răstignirea lui Hristos nu se poate compara cu mucenicia niciunui Sfânt.

Atunci când ne vom pune toată nădejdea în Hristos, atunci vom merge aşa cum merge o corabie în siguranţă şi în linişte, pentru că toată baza corabiei sufletului este încrederea în Dumnezeu.

(Maica Stareţă Macrina Vassopoulos – Cuvinte din inimă)

Sufletul omului, ce mare necunoscuta!

Făptura sculpatată de mâinile subțiri ale tuturor rătăcirilor, omul cetății noastre caută sensuri acolo unde au secat toate luminile. Sensibilitatea sa pentru luccrurile mărunte și ușurința cu care trece peste cele de mare însemnătate ne arată cât de tulburată este ființa.

Sufletul tău se frânge sub povara durerilor din răscruci, gândul tău aleargă pe căile cerului deschis ca o minune și oamenii ”societăților distinse” te săgetează ironic și te disprețuiesc că ai călcat regulile etichetei.

Omult cetății cunoaște, respectă și poartă grijă obositoare tuturor rânduielilor sociale, tuturor moravurilor și formelor inutile, pentru el bunele moravuri alcătuiesc bunul suprem. Iată aici o problemă de existență: ești om cât știi să te porți în societate, nu cât cuprins lăuntric ai. Câtă durere și încruntare, câtă tristețe și deznădejde trage după sine o greșeală, făcută în felul comun al satului, al convorbirilor sau al ospețelor. Sufletul se cheltuie năpraznic ca după o pierdere ireparabilă.

Vlad Dumitrescu Photography

Furtul, nedreptatea, crima, alungarea bunului Dumnezeu, semănate zilnic în urma pașilor și bătute adânc în metalul vieții sunt lucruri de nimic în ochii acsetui om. Își întoarce privirea rătăcită către forme reci și gângavul ton al ușuratecului său fel rătăcit și întors.

Omul pentru om e marea necunoscută; omul și destinul său aparțin reciproc fără putință de trecere în altă sferă de existență. Cele mai adânci, mai proprii și mai autentice experiențe interioare rămân pentru alții în întregime și definitiv necunoscute; pe de o parte că nu pot fi exprimate, iar pe de alta pentru că cel de lângă noi, chiar fratele bun, nu poate merge în depășirea de sine până la identificarea cu ființa și destinul altuia.

Neputința de pătrundere în ființa celuilalt, neînțelegerea între om și om face ca fiecare dintre noi să existe ca într-un univers închis. Aici stă un izvor al dramei omenești, un izvor neîncetat de suferință.

Zadarnic așteptăm să cadă o rază de lumină din ochii celor cu care conviețuim, zadarnic așteptăm pentru că fiecare din ei duce poveri fără de număr, închiși în orizontul lor.

O reparație a vieții tragice a omului o aduce dragostea, dragostea care face necuprinsul cuprins.

Ortodoxia noastră e mare și tămăduitoare pentru că pune această virtute în centrul lumii și al vieții.

Omul poate învinge pe calea ei drumul aspru și trist al singurătății, poate atinge pajiștile luminii și contemplației, poate culege florile rare ale dumnezeirii deschizând ființei noastre tot ceea ce până acum nu-i era dat să cuprindă.

Omul se naște și trăiește laolaltă cu semenii săi, dar crește și se mântuiește dincolo de obșteasca viețuire, în transcendență.

(Ernest Bernea – Îndemn la simplitate)

Ieşirea omului din întunericul păcatului, prin naşterea Fiului lui Dumnezeu făcut om, spre a Se jertfi pentru oameni şi a învia

Nasterea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioară, este începutul şi condiţia primă a ridicării omului din întunericul păcatului şi a înălţării lui în lumina lui Dumnezeu prin jertfă şi înviere. De aceea s-a făcut Fiul lui Dumnezeu om din Fecioară, pentru a ridica pe om din această stare.

Încă naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioară este un act de creaţie decisivă a lui Dumnezeu pentru oameni, un act de iubire şi atotputernicie. Numai ea a făcut posibile alte acte de creaţie, între care jerfirea Lui ca om pentru oameni, şi prin aceasta, biruirea morţii şi asigurarea comuniunii depline ale Sale cu oamenii şi veşnica fericire a acestora. dacă nu s-ar fi făcut om, dar nu din necesitate naturală, ci din iubire liberă, deci din Fecioară, n-ar fi făcut posibile nici unul din actele mântuitoare eterne ale luminii dumnezeieşti.

Toate sunt din iubire şi iubirea este libertate. Fiul lui s-a făcut, din iubirea care este între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, om în deplină libertate, nesupus păcatului şi morţii, dar în stare să-şi asume, din iubire, vina oamenilor şi să primească în mod liber moartea pentru ei.

E o mare taină faptul că însuşi Persoana Fiului lui Dumnezeu s-a făcut Persoană a firii omeneşti şi, de aceea s-a putut naşte din Fecioara şi a putut primi moartea de bună voie. Dar această taină înseamnă că nu legile oarbe şi fatale sunt totul, căci ele, prin ele, nu explică nimic.

Persoana Fiului lui Dumnezeu a putut să se facă Persoană a firii omeneşti, pentru că El a creat-o. Şi aceasta explică mai bine lumea, decât legile oarbe.

Putinţa Fiului lui Dumnezeu de a se face Persoană a firii omeneşti arată şi ce calităţi mari a dat El, prin creare, firii omeneşti. El S-a putut coborî la ceea ce a creat El Însuşi din nimic, pentru că a dat acestuia o valoare mare. Dar, ca să se arate că o face aceasta chiar El, prin puterea Lui, nu se supune naşterii obişnuite a celorlalţi oameni, căci aceasta ar însemna a nu avea existenţa prin Sine Însuşi. Ci El Însuşi se face om, nedespărţit de Sine; nu e făcut de o pereche de oameni. Ci se face El Însuşi om, împlinind El Însuşi rolul de formare a Sa ca om, dintr-o femeie Fecioară. Aceasta înseamnă că S-a făcut El Însuşi om în deplină libertate. Dar nu S-a făcut om din nimic, alături de oamenii existenţi, ci Şi-a luat firea omenească din firea omenească comună, existentă şi în Fecioara din care S-a născut.

(Părintele Dumitru Stăniloae – Iisus Hristos, Lumina lumii şi îndumnezeitorul omului)