Reclame

„Pune inima ta în mintea lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să te aibă neîncetat în mintea Sa”

Disciplina este cea care smereşte sufletul!

Avem dispoziţie să facem rugăciune, însă nepăsarea nu ne lasă să înaintăm. Când avem trezvie, aşa cum spune Psalmistul „minte deşteaptă, cuget curat, inimă trează”, mintea va alerga repede, nu va trândăvi, ci va alerga la Dumnezeu, şi-L va adora pe Hristos. Pentru că Hristos este „gelos”, nu vrea să iubim alt lucru, ci vrea să-L iubim foarte mult, să-L adorăm numai pe El.

Mintea să nu ne fie nici la familia noastră, nici la alte lucruri care ne tulbură, ci numai la Dumnezeu.

Samarineanca a avut dispoziţie bună şi pentru aceasta s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos. Avea dispoziţie, dar nu aflase om ca s-o povăţuiască. Şi L-a aflat pe Hristos Însuşi, care a aşteptat-o la fântână şi i-a făgăduit că-i va da Apa vie şi celelalte.

(Maica Stareţă Macrina Vassopoulos – Cuvinte din inimă)

Ce se cuvine să facă cel care s-a pocăit de un păcat, dar cade din nou în același păcat? (Sfântul Vasile cel Mare)

Faptul că cineva s-a pocăit o dată și a săvârșit din nou același păcat arată că nu a curățit complet cauza primă a acelui păcat, din care, ca dintr-o rădăcină oarecare, răsar din nou, în mod necesar, cele asemenea. Căci așa cum, dacă cineva ar fi vrut să taie ramurile unui pom, lăsând rădăcina, rădăcina rămasă odrăslește din nou același, deloc mai puțin, la fel, fiindcă unele păcate nu-și au începutul în ele însele, ci răsar din altele, este toată nevoia ca acela care vrea să se curețe de ele să scoată cauzele cele dintâi ale acelor păcate, cum este cearta sau invidia, care nu încep de la sine, ci încolțesc din rădăcina iubirii de slavă. Căci din dorința de slavă din partea oamenilor se ceartă cu cel căruia îi merge bine și pizmuiește pe cel care-l depășește în renume. Așadar, dacă cineva fiind lovit (stăpânit) odată de mândrie sau de ceartă, va cădea din nou în acestea, să se cunoască pe sine ca pe cea dintâi cauză a invidiei sau a cerții, (anume) iubirea de mărire, de care este bolnav în profunzime. De aceea, se cuvine să se vindece pe sine de patima iubirii de mărire prin cea contrară, (adică) prin exercitările umilinței (căci exercitarea umilinței este îndeletnicirea către lucrurile de mai puțină însemnătate), pentru ca astfel, , ajungând în buna dispoziție a umilinței, să nu mai cadă în odrăslirile amintite mai sus ale iubirii de mărire; și (aceasta se potrivește) la fel pentru fiecare din păcatele asemănătoare cu acestea.

(Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri II, Părinți și Scriitori Bisericești, 1989)

De păcătuiești în fiecare zi, în fiecare zi pocăiește-te!

Vlad Dumitrescu Photography, Ținutul Pădurenilor, 2015

Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc, când părți din ele putrezesc, scoatem părțile putrezite și punem în loc materiale noi; și niciodată nu încetăm a face asta.

Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Înnoiește-te prin pocăință!

– Dar pot să mă mântuiesc dacă mă pocăiesc? Da, poți! Am trăit toată viața în păcate! Dacă mă pocăiesc mă mântuiesc? Da! De unde-o știu? De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!

– Să am încredere numai în pocăința de care îmi vorbești? Este oare în stare pocăința să șteargă atâtea păcate?

– Dacă ar fi numai pocăința, atunci pe bună dreptate, teme-te! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinței, atunci prinde curaj!

Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunatatea Lui cu cuvantul nu se poate tălmăci.

Păcatul tău are hotar; leacul, însă, nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.

Ai curaj! Pocăința biruie păcatul! Închipuie-ți o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia față de ocean, aceea e păcatul față de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci eu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare ar fi tot are margini.

Bunătatea lui Dumnezeu, însă, e fără de margini.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinței)

Care este dulceața cea firească a minții și care cea împotriva firii – Sfântul Nicodim Aghioritul

Sfântul Nicodim Aghioritul

Adevărata dulceață a minții este să se îndeletnicească întotdeauna și să se desfete cu frumusețile gândite. („Căci cele gândite sunt hrana minții”, după Sfântul Maxim). Aplecarea ei către dulceața cea simțită [trupească, materialnică] este împotriva firii [obișnuite] a ei. [Această tendință] este silnică, împătimită, stricăcioasă, și cu totul străină de ea. „Căci când mintea este robită de simțuri – zice filosoful meu de-Dumnezeu-purtător, Sfântul Isaac -, atunci ea mănâncă hrana fiarelor. Cu alte cuvinte, ea se face ca dobitoacele și ca fiarele.”„Căci dulceața gândită este – după Sfântul Calist – adevărata dulceață, pentru că ea aduce bucurie și când o dobândim și după dobândirea ei, iar dulceața cea simțită – trupească – nici n-ar trebui numită dulceață, acesta este un nume mincinos pentru ea, întrucât și când o dobândim și după aceea pricinuiește scârbă în inimă. Sfântul Isaac spune despre cele două [dulceți]: „Aceasta se numește într-adevăr dulceață, căci nu este întinată de fire și de rațiune, ci se înalță din ce în ce mai sus prin lucrare și lasă în inimă bucurie și veselie după ce [omul] s-a îndulcit de ea. Deci să caute oricine dorește dulceața cea curată, fără de scârbă, înțelegătoare și duhovnicească. Căci ea este dulceața cea adevărată din inimă.” Și referindu-se la cealaltă zice: „Este greșit a numi «dulceață» pe cea a trupului și nu pe cea înțelegătoare și duhovnicească. Căci ea aduce pe urmă, după îndulcirea cu ea, amară căință. Deci este evident că numele ei este o minciună.”

De aceea și dumnezeiescul Ioan Gură de Aur numește dulcețile trupești ca fiind călăii trupului și fiind chiar mai rele decât călăii, zicând: „Dulcețile sunt cumpliți călăi ai trupului și sunt mai cumplite chiar și decât călăii, pentru că întind foarte tare legături nefăcute de mâini” (Omilie la întâia muceniță Tecla). Și, ca să adaug și eu o asemănare personală, spun că dulceața se aseamănă cu pila unsă cu untdelemn pe care lingându-o pisica, linge în același timp și sângele limbii sale. Aceasta este musca în miere care, după ce bea dulceața mierii, se prinde de aceasta și moare; este înșelăciune, la suprafață dulce, dar care odată înghițită aduce moarte în chinuiri. Înțeleptul Solomon a zis: Nu te uita la muierea rea, că miere pică din buzele muierii curve, care până la o vreme îndulcește gâtlejul tău, iar mai pe urmă mai amară decât fierea o vei afla (Pr 5, 3-4).

Fiindcă de atâția ani organele simțurilor tale s-au obișnuit a se porni spre dulceața cea simțită și a trage împreună și mintea spre ele, nelăsând-o a se desfăta de cele proprii ei, ca nu cumva să dobândească din ele creșterea cea normală – gânditoare -, viața și dulceața care se cuvine a o da, din această pricină iată că ți-am adus aminte prin toate cele spuse până aici că este nevoie să te sârguiești și să cârmuiești, [atât] cât vei putea, cu multă înțelepciune cele cinci organe ale simțurilor, dându-le ceea ce este de trebuință spre alcătuirea trupului și tăind de la ele toate câte prisosesc și caută [au ca scop] dulceața. Întru aceasta stă a te arăta stăpân cu adevărat. Adică în a-ți pune toată bărbăția spre a-ți elibera toate organele simțurilor de dulcețile cele stricăcioase, dureroase și mincinoase, slobozind împreună cu ele și pe domnul său, mintea, de împătimirea lor, lăsându-o să se întoarcă la doritele sale frumuseți ale celor gândite, adevărate și cu adevărat bune.

Marele Vasile spune că într-adevăr este un lucru necuviincios ca omul să-și lase biruite simțurile de cele materiale, iar mintea să și-o oprească de la lucrarea sa și de la cele gândite: „judeci că necuviincios lucru este a lăsa simțurile să se umple la nesfârșit de materiile lor, iar mintea a o opri de la lucrarea ei; căci precum simțurile câștigă cele simțite, tot așa și mintea pe cele gândite.”

Pentru că așa cum aceste organe ale simțurilor au fost prinse de către dulcețile cele simțite ca și cu o undiță nu numai în primii ani ai copilăriei, ci și în cei care au urmat, tot așa și mintea și tot neamul omenesc au fost prinse ca și cu undița de înșelăciunea acelorași dulceți materiale. Și astfel ne-am lipsit și am prăpădit – vai! – cu toții fericita și adevărata noastră dulceață.

Revenind, [vom spune că] dacă nu se vor scoate ca dintr-o undiță – deci din dulcețile cele materialnice – aceleași organe ale simțurilor noastre, nici mintea noastră nu va putea să se elibereze din ele ca dintr-o undiță și să se întoarcă la dulceața ei cea firească.

– Din Paza celor cinci simțuri, de Sfântul Nicodim Aghioritul, Editura Egumenița,

http://orthoblog.ro/

Convorbiri în rugăciune …

Noaptea, când toate glasurile, mişcările omului şi orice fel de tulburare se liniştesc, luminează întru Tine sufletul nostru cu mişcările sale, o, Iisuse, Lumina celor drepţi. În ceasul în care întunericul se întinde ca o mantie peste toate, fă să strălucească pentru noi harul Tău, Doamne, în locul luminii simţite a soarelui creat, care bucură ochii trupului nostru. Străluceşte în întunericul nostru lumina Ta mai largă decât soarele.
Noaptea, când toată alergarea lumii ostenită de lucrările ei se linişteşte, primeşte sufletul nostru în uimirea Ta, în care se află liniştea mai mare decât tăcerea. În ceasul care dă odihnă celor osteniţi, Doamne, fie ca prin somnul dulce mai mult decât toate gândurile noastre să se îmbete întru Tine, desfătarea sfinţilor!
În vremea somnului, când toţi cei ce se culcă se îmbată cu meşteşuguri ale lucrurilor stricăcioase, trezeşte, Doamne, în noi cunoaşterea care nu înşală. În ceasul în care toţi îşi îmbracă cu haine mădularele lor, îmbracă, Doamne, cu bucurie omul nostru dinăuntru.
În ceasul zilei când fiecare e chemat să se îndeletnicească cu cele pământeşti, învredniceşte-ne, Doamne. să ne desfătăm de vieţuirea noastră cerească. În ceasul în care toţi îşi trag de pe ei veşmântul nopţii, trage, doamne, şi de pe inima noastră aducerile-aminte de lumea care trece.
În zori, când corăbierii plutesc pe marea lumii, fă, Doamne, ca sufletele noastre să se odihnească de orice mişcare în portul Tău. În ceasul în care muncim cu toţii în lumea asta de chinuri, învredniceşte-ne, Doamne, de mângâierea care nu trece. În ceasul în care sfârşeşte întunericul şi toţi se întorc înapoi la ostenelile lor, dă-ne, Doamne, să ne desfătăm în mişcările lumii viitoare.
Obârşie a crugului luminii, început al muncii celor muritori, pune, Doamne, în gândul nostru temeliile zilei fără sfârşit, ca pentru noi să răsară noul soare. În ceasul nopţii întunecoase, fă să găsim scăpare în cunoaşterea hărăzită nouă la înviere.
Dă-ne, Doamne să vieţuim în starea de veghe în care vom fi după înviere, ca ziua şi noaptea, Doamne, gândul nostru să tindă spre Tine. Învredniceşte-ne să vedem în noi înşine viaţa învierii, ca nimic să nu împiedice gândul nostru să se desfete de Tine.
În stăruinţa noastră la Tine, întipăreşte, Doamne, în noi taina zilei care nu mai atârnă de mişcările alergării pe cer a luminătorilor.
Fii, Doamne, o aripă pentru gândul nostru şi ea să zboare în adierea subţire, ca prin aceste aripi să ajungem la adevăratul nostru sălaş.
(Sfântul Isaac Sirul – Cuvinte către singuratici, partea III )

”Domnul Iisus Hristos S-a arătat în lume ca pildă de smerenie, din iubire și ca dovadă a valorii acordate omului, deși acesta a fost creat din nimic”. părintele Dumitru Stăniloae

Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a dat oamenilor cea mai mare pildă de smerenie din iubire, arătând că iubirea e atenție la altul, până la uitarea deplină a importanței proprii. Dar caracterul paradoxal al iubirii l-a evidențiat în faptul că tocmai în uitarea cuiva de sine, din prețuire a altuia, se arată mărimea spirituală a lui. Fiul lui Dumnezeu, Care e viața și puterea nemărginită, arată celui creat prin El Însuși din nimic, atâta iubire, că se coboară la nivelul lui, ba merge chiar până la moarte pentru el, iar, prin aceasta, dă o valoare nemăsurată celui creat prin El din nimic, arătând chiar prin aceasta că El poate investi, din iubirea Lui, chiar pe cel ce n-are nimic de la sine, cu importanță, de a-l ridica la nivelul Său. Dă omului o importanță egală cu a Sa, fără ca aceasta să-i fie impusă de ființa omului, sau de vreo substanță din care ar fi trebuit să-l producă.

Aceasta este iubirea supremă: să nu fie impusă cuiva de nimic.

În aceasta se arată, însă, și valoarea dată omului de Dumnezeu prin creație; deși l-a făcut din nimic, l-a făcut în așa fel, că vede în el o făptură demnă de a o trata ca pe un egal. Mărimea atotputerniciei lui Dumnezeu se arată, în primul rând, în faptul că poate crea existențe din nimic. Dacă n-ar putea crea existențe din nimic, n-ar fi Dumnezeu, căci n-ar fi atotputernic. Dar Dumnezeu Își arată atotputernicia sau însușirea atotputerniciei nu numai în faptul că aduce la existență ceva din nimic, ci și că dă unor făpturi create din nimic atâta valoare, încât să le facă partenere în iubire cu El, dar nu din necesitate, ci din voia Lui.

Vlad Dumitrescu Photography

Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu îi place să iubească pe om pentru că l-a făcut exclusiv cu voia Lui (deci din nimic) vrednic de iubire. Deci lui Dumnezeu nu-I place să iubească ceva ce-și primește existența exclusiv al voii Lui libere. Vrea să le facă parte unor alte existențe de iubirea Lui pentru ele, nu pentru El. Dar își face totuși, din voința de a le face fericite prin iubirea Lui, și o plăcere a Lui, o bucurie a Lui. Îi place să le iubească, pentru că le-a făcut ca să se bucure de iubirea Lui. De aceea Îi place să simtă și ele bucuria și, deci, trebuința de a-L iubi pentru fericirea lor.

Când s-a hotărât să creeze existențe conștiente, deosebite de Sine, Dumnezeu S-a hotărât să le creeze și dorinice de a tinde spre nemărginire, pentru că tot ce există  nemărginit și creat de El, Cel nemărginit, tinde numai să crească în existență. Dar e mare taină că existențele create de El pot, prin libertatea lor, și să nu tindă spre El, ci să-și închipuie că pot spori într-o nemărginire a ființei lor proprii. Iar Dumnezeu, voindu-le liber, dar și pe ele libere, a hotărât să le creeze, contând și pe această eventualitate.

Mai concret vorbind, Fiul lui Dumnezeu l-a creat pe om în stare să se poată bucura în mod conștient de iubirea și viața Lui dumnezeiască nemărginită și să răspundă iubirii Lui cu iubirea sa liberă; a făcut firea omenească capabilă ca Persoana Lui să poată manifesta prin ea iubirea Lui față de Tatăl și față de oameni. A făcut-o cu voința ce aspiră să exprime, prin limbajul ei conștient, iubirea Lui față de oameni și să săvârșească prin firea omenească actele de iubire, până la jertfă față de Dumnezeu și față de oameni.

A făcut omenescul în stare să simtă iubirea Fiului lui Dumnezeu față de Dumnezeu Tatăl și față de oameni în forma omenească. În toate acestea se arată că a făcut-o după chipul Lui. În toate se luminează că omul este făcut pentru legătura strânsă cu Dumnezeu, cu capacitatea Lui de a fi îndumnezeit după har, pentru orizontul supralumesc, deși este unit cu lumea.

Prin întrupare, Fiu lui Dumnezeu S-a arătat ca lumină deplină omului, arătându-l capabil să fie făcut fiu al lui Dumnezeu și frate al său, ca Fiul lui Dumnezeu, și în stare să se înalțe, prin Duhul Sfânt al Fiului, la viața neînchisă în lumea aceasta. L-a arătat făcut pentru o viețuire de comuniune cu Sfânta Treime, pentru o viețuire de intimitate cu Sfânta Treime pentru o fericire veșnică în această comuniune.

Însăși partea materială a creației este ridicată la umplerea ei de spiritualitatea divină prin omul constătător din suflet conștient și trup. Dacă sufletul preface materia în trup și face din trup un mediu al lucrărilor Sale, în mare parte conștiente, și poate cuprinde, în vederea Sa conștientă, o uriașă ăarte din lumea materială, iar, prin sufletul conștient, omul cheamă puterile dumnezeiești să lucreze prin el asupra materiei, prin suflet poate lucra și Dumnezeu, ca Spirit suprem asupra trupului și asupra universului material, pe lângă faptul că El a creat acest univers și-l susține.

Planul material al existenței nu e despărțit de Dumnezeu și de lucrarea lui.

(Părintele Dumitru Stăniloae, – Iisus Hristos, lumina lumii, 1993)

Vlad Dumitrescu Photography

Războiul nevăzut (II)

Despre rugăciune

Acolo unde îţi duci mintea (adică la voia lui Dumnezeu), acolo te duce şi Dumnezeu. Când ne aflăm într-o mâhnire, într-o încercare, să luăm sufletul nostru de mânuţă, ca e un copilaş, şi să-l ducem când în Rai, când în iad, când la Ierusalim. Iar de acolo Hristos îl va duce la Ierusalimul cel de Sus, unde se va odihni şi nu va vedea lucruri pământeşti, ci cereşti. Să-L vezi pe Hristos cum te ia de mână şi-ţi spune uneori cuvinte părinteşti, iar alteori cuvinte potrivite Mirelui!

Când Îl iubeşte cineva pe Dumnezeu, un “Doamne miluieşte” sau două cuvinte de rugăciune de-I va spune, Dumnezeu le va mări atât de mult înlăuntrul său, încât sufletul se pierde în măreţiile lui Dumnezeu şi în dumnezeiasca fericire. Însă trebuie să batem foarte puternic la uşa Sa, nu cu sfială, ca să ne deschidă şi să ne primească înăuntru ca să ne desfătăm. Gândiţi-vă la bucuria şi la veselia Sa! Se subţiază sufletul, îl face atât de sensibil, atât de frumos, încât vrea să se poarte numai cu dragoste, cu bunătate şi cu blândeţe. Şi toate acestea sunt darurile Lui. Ceea ce vrea El este să-I dăm mintea noastră, inima noastră, să-L îmbrăţişăm şi să-L sărutăm. De aceea Părinţii umpleau pustia cu tânguiri şi viaţa lor era o măreţie, un rai.

Într-o zi am plâns şi am cerut să aflu cum să mă rog. Iar în acea noapte am văzut un tânăr îmbrăcat în alb, care mi-a spus: “Când omul Îl va iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, atunci acela îşi va ridica mâinile sale la înălţime atunci când se roagă. Când sufletul are smerenie şi dragostea lui Dumnezeu este măsurată, atunci îşi încrucişează mâinile şi-şi pleacă capul. Iar când vin patimile şi omul simte adânca smerenie, atunci îşi pune mâinile la spate”.

Apoi acel purtător de lumină a îngenuncheat şi plângea, ca şi cum ar fi îmbrăţişat picioarele lui Hristos, aşa cum facem şi noi când îmbrăţişăm picioarele cuiva şi plângem. Când omul se roagă în acest chip, se vede pe sine ca pe un vierme, ca un nimic, şi sufletul simte o nespusă bucurie şi veselie. A doua zi când am mers să mă rog, am stat trei ceasuri în picioare, nemişcată, şi din ochi îmi curgeau lacrimi fără să se oprească. Mi s-a părut că a trecut numai un minut, nu mi-am dat seama cum a trecut vremea. La sfârşit am simţit atâta odihnă şi uşurare, ca şi cum aş fi făcut băi. Rugăciunea dă multă bucurie, multă veselie, multă uşurare. La ispitele mari Dumnezeu dă şi multă binecuvântare. Să luăm aminte foarte mult la rugăciune, pentru că este un rai pământesc care mângâie şi luminează sufletul.

Tot ceea ce pătimim, pătimim din pricina leneviei şi a gurii noastre. Ascultarea curăţă şi luminează sufletul. El se înalţă la Cer şi se bucură de desfătarea duhovnicească ce provine din ascultarea duhovnicească. Însă noi, fiindcă nu ne-am lăsat voia proprie, “eul” nostru, ne lipsim de toate acestea, deşi Dumnezeu vrea să ni le dăruiască. Deşi am putea dobândi sălăşluire în ceata Îngerilor şi a Sfinţilor, în sânul lui Avraam, noi însă le vom vedea de departe, pentru că nu am depus puţină osteneală, puţină smerenie, puţină ascultare şi puţină rugăciune.

(Maica Stareţă Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă)

Acele bunuri pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit !

 sfantul ioan gura de aurÎntr-adevăr, suntem vrednici de zeci de mii de plânsete și tânguiri ! Dacă întreaga lume ar dobândi glas, și pietrele, și lemnele, și copacii, și fiarele, și păsările, și peștii, și târâtoarele, și întreaga făptură, în general, dacă ar avea glăsuire, ne-ar tângui pe noi, care am căzut din acele bucurii ale Raiului! Și n-ar putea să ne tânguiască și să ne plângă după cum s-ar cuveni! 

Pentru că ce rațiune, ce minte ar putea să descrie acea fericire, acea virtute, acea plăcere, acea slavă, acea fericire, acea strălucire, ”cele ce ochiu n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9)? Nu s-a spus, pur și simplu, că întrec închipuirea, ci că nici nu s-a gândit vreodată cineva ”la cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor care-L iubesc pe El”. Într-adevăr, cum ar putea să perceapă firea bunurile pe care le-a gătit și le-a lucrat Dumnezeu? Deci dacă după ce ne-a creat, ne-a dăruit îndată atât de multe, fără ca noi să facem mai înainte nimic: Raiul, însoțirea cu El, ne-a făgăduit nemurirea, viața fericită și lipsită de griji, oare celor care au făcut atât de multe și s-au luptat și au răbdat de dragul Lui atâtea, ce nu le va dărui?

Lui Dumnezeu nu I-a fost milă de Unul Născut Fiul Său, de dragul nostru, ci L-a dat la moarte pentru noi. Și dacă ne-a făcut vrednici de astfel de bunuri, în timp ce eram vrăjmașii Lui, de câte bunuri nu ne va învrednici acum, când am devenit prietenii Lui?

Domnul este bogat peste măsură și ne dăruiește foarte mult și Se îngrijește de prietenia Lui față de noi, însă noi, iubiților, nu depunem nici cea mai mică strădanie! Dar ce zic că nu ne îngrijim? Nu dorim noi să ne bucurăm de bunurile Lui atât cât dorește Dumnezeu! Și că Domnul dorește mai mult, a arătat-o prin ceea ce a făcut, dându-l pe Unul Fiul Său la moarte. Adică noi, de silă și spre folosul nostru, disprețuim puțin aur, în timp ce Domnul L-a dat pe Fiul Său pentru noi!

Să fim pregătiți, iubiților, ca să împlinim ceea ce se cuvine față de iubirea lui Dumnezeu, ca să ne bucurăm de prietenia Lui. Căci El ne spune: ”Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă spun”(Ioan 15, 14). Vai, pe vrăjmașii Săi, pe cei care în nenumărate rânduri s-au vrăjmășit cu El, de care Se deosebește pentru totdeauna într-o măsură neasemănată, pe aceștia i-a făcut și-i numește prieteni?

Așadar, ce nu ar trebui să primească și să pătimească cineva de dragul acestei prietenii?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, 250 de parabole)

„Dragostea nu înseamnă cuvinte de dragoste, dragostea este cruce şi depăşirea propriului sine”. Interviu cu Î.P.S. Hierotheos Vlachos – Mitropolit de Nafpakos

hierotheos-vlachos

Înalt PreaSfinţitul Hierotheos Vlachos – Mitropolit de Nafpakos

              Înalt Prea Sfinţitul Hierotheos Vlachos nu mai are nevoie, cred eu, de nicio prezentare. Mitropolit de Nafpaktos, o mică eparhie aproape de Patra, oraşul în care se păstrează capul Sfântului Apostol Andrei, este foarte cunoscut în România prin cărţile şi conferinţele sale. Din ele se desprinde nu numai o viziune teologică profundă, ancorată academic şi recunoscută ca atare, ci, mai ales, o viziune profund patristică, bazată pe experienţa vie a cunoaşterii lui Dumnezeu. Am putea spune că Înalt Prea Sfinţitul este un teolog al isihasmului, în tradiţia Sfântului Simeon Noul Teolog, a Sfântului Grigorie Palama, sau, mai nou, a părintelui Sofronie de la Essex. De altfel, dânsul a fost foarte apropiat de marile figuri duhovniceşti ale secolului XX, a stat alături de marii bătrâni, le‑a cerut sfatul şi s‑a îmbibat de harul care clocotea în inimile lor. În interviul de mai jos aceste teme ale teologiei sale revin adesea, dublate de o preocupare constantă pentru omul de astăzi, care suferă din pricina ignoranţei sale duhovniceşti.
Citește mai mult »